Medicul, în lumea antică

Societăţile antice (Mesopotamia, Egiptul, Grecia şi Roma) au oferit, de regulă, profesiunii medicale un statut de excepţie. Conştienţi de rolul capital al medicului în numeroase circumstanţe, anticii considerau medicii deasupra oamenilor obişnuiţi, fapt pentru care li se acordau favoruri speciale. Pe de altă parte, câmpul de acţiune al acestora era limitat de legile existente, care prevedeau pedepse uneori extreme. Deşi bioetica nu exista, responsabilitatea medicului era întotdeauna angajantă.

În Mesopotamia, medicul era numit asu şi se pregătea în şcoli care depindeau de temple. El era, în acelaşi timp, şi chirurg, şi farmacist, deoarece cunoştea utilizarea plantelor medicinale. Practica actul medical în mod ceremonios, fiind uneori însoţit de muzicieni, care cântau pentru a alunga demonii.

Unele intervenţii chirurgicale puteau fi practicate şi de alţi vindecători, numiţi baru. Aceştia erau de regulă prezicători şi foloseau hepatoscopia, o artă care consta în citirea destinului pacientului pe ficatul extras de la animalul sacrificat.

Operaţii de mică chirurgie, cum ar fi pansarea unor răni sau tratamentul unor abcese, erau efectuate şi de către bărbieri, fără ca aceştia să fie consideraţi egalii medicilor. Ei se numeau gallabu. Au fost găsite texte scrise pe tablete de argilă, care prevedeau sancţiunile în caz de malpraxis: "dacă un gallabu a îngrijit cu ajutorul unei lanţete de bronz un om liber pentru o rană gravă şi dacă omul a murit sau dacă i-a deschis albul ochiului cu ajutorul lanţetei şi omul şi-a pierdut vederea, atunci operatorului i se vor tăia mâinile". Este evident că o sancţiune ca cea prezentată mai sus avea ca efect limitarea drastică a numărului de bărbieri care îndrăzneau să-şi arate şi talentele de chirurgi.

În Egiptul Antic, pentru vindecători se folosea termenul de "sunu" . Aceştia erau un fel de medici generalişti, prezenţi pe lângă temple, în cadrul armatei sau în serviciul palatului regal. Interesant este faptul că aceşti medici nu primeau recompense în funcţie de competenţa şi renumele lor, ci primeau un salariu fix, la fel ca funcţionarii (scribii) clasei conducătoare. Doar medicii palatului puteau fi recompensaţi în cadrul unor ceremonii solemne de către rege, care le oferea "colierul recunoştinţei". Acesta, pe lângă valoarea aurului din care era alcătuit, conferea şi o mare onoare purtătorului.

În Imperiul Roman, medicii nu aveau venituri fixe, în schimb îşi fixau tarife, uneori foarte mari. Astfel, Sertinus, medic celebru, era cunoscut în epocă pentru averea câştigată. El estima că are un venit anual de 500.000 de sesterţi (aproximativ 16.000 de euro). O astfel de atitudine a fost supusă adeseori unor critici aspre. Pliniu cel Bătrân, cunoscut istoric, scria în primul secol după Hristos despre "crimele medicinii": "ce profesiune este mai fertilă în otrăviri şi însuşiri ale testamentelor? Nu există nici o lege care să pedepsească ignoranţa şi nici un exemplu de medic executat pentru că şi-a omorât pacienţii".

După cum se observă din rândurile de mai sus, statutul social al medicului a evoluat considerabil de-a lungul civilizaţiilor, trecând progresiv din domeniul religios spre domeniul public, cu păstrarea unor principii deontologice care au persistat până în zilele noastre.