„Medicul pentru tot poporul“

Prin jurământul de loialitate faţă de omul bolnav, faţă de colegi şi faţă de profesiune ("jurământul hipocratic"), conceput de Hipocrate şi rostit de toţi medicii, până în zilele noastre, la terminarea facultăţii de medicină, se insistă pentru etică şi deontologie în medicină şi eliminarea incompetenţei, invidiei şi egoismului.

De pe rafturile unui anticariat, am cules un volumaş intitulat "Trup şi suflet", de Anton Nicolau şi Dragoş Zisopol. De fapt, volumul cuprinde două părţi distincte: prima, aparţinând profesorului Anton Nicolau, tratează despre "discipoli greci ai lui Hipocrate la începuturile organizării ştiinţelor medicale în Principatele Române"; cea de-a doua parte cuprinde versuri ale celui de al doilea autor.

Din relatările interesante ale profesorului Nicolau, extrag următoarele pasaje legate de evoluţia îngrijirii bolnavilor:

r "la noi, ca şi în ţările civilizate din Apus, primele staţionare de bolnavi au fost bolniţele din mănăstiri, lăcaşuri în care îşi găseau adăpost nevolnicii şi nevoiaşii, care, prin handicapul lor fizic sau psihic şi prin manifestările lor comportamentale, nu-şi mai aveau loc în lumea sănătoasă şi aşa-zis normală. Ei nimereau acolo unde domnea prima lege sacră a religiei creştine şi a medicinei: mila faţă de cel suferind";

r "adevărata ştiinţă medicală este practicată mult mai târziu la noi, de medicii veniţi aici de la Constantinopulul căzut sub stăpânire otomană după 1453 şi, mai târziu, de tineri, greci de origine, ce studiaseră în universităţile apusene, mai ales din Italia (Padova, Pisa), dar şi din cele din Germania şi Austria (Halle, Viena) sau mai târziu Franţa (Montpellier, Paris). Veneau, de obicei, chemaţi de domnitori munteni sau moldoveni şi rămâneau aici la solicitarea voievodului sau a boierilor";

r "denumirea folosită la început, la noi, pentru medic, era cuvântul slavon vraci şi care a fost înlocuită mai târziu cu cea de doftor aşa cum apare în pravilele lui Vasile Lupu (1646) şi Matei Basarab (1652), unde sunt înscrise îndatoririle vracilor sau doftorilor, precum şi relaţiile lor cu bolnavii şi cu legile existente în acele vremuri";

r "marea revoluţie sanitară apare şi se organizează la noi în secolul al XVIII-lea, al domnitorilor fanarioţi - reformatori (cum îi numeşte Nicolae Iorga), care introduc şi o reformă medicală - "medicul pentru tot poporul". Primul care a iniţiat această schimbare a fost domnitorul Valahiei, Alexandru Ipsilante. Din acel timp a început o nouă etapă socială, medicina, rezervată până atunci numai claselor avute, a trecut în folosul întregului popor. O reformă asemănătoare a fost ulterior înregistrată şi în Moldova, fiind întreprinsă de domnitorul fanariot Alexandru Grigore Ghica al III-lea".

Indiferent de şcoala medicală parcursă, medicii timpului erau educaţi în cadrul doctrinei hipocratice. După cum se ştie, încă din antichitate, medicul grec Hipocrate din Insula Kos a fost considerat Părintele medicinei. El a eliberat actul vindecării de superstiţii, bazându-se pe observaţia temeinică şi realistă a cauzelor bolii, pe diagnostic şi, atât cât se cunoştea pe atunci, pe tratament. A fost pe cât de mare, pe atât de modest, considerând că un om nu poate cuprinde într-o viaţă vastitatea ştiinţei medicale ("ars longa, vita brevis": "viaţa este scurtă, arta este lungă").

Cu toate acestea, din antichitate şi până în zilele noastre, printre oamenii ignoranţi mai persistă o lipsă de încredere sau chiar ostilitate, având la origine eşecurile medicilor în cazurile incurabile, ostilitate alimentată de către "fiinţe periferice", cum sunt vrăjitoarele, descântătoarele şi diverşii şarlatani.