Minciuna şi fuga, tulburări de conduită ce pot fi corectate

Două dintre cele mai frecvente tulburări ale comportamentului la copil sunt minciuna şi fuga. Acestea reflectă un mod aberant de răspuns la solicitările mediului socio-familial, iar în aprecierea şi corectarea lor trebuie să se ţină cont de cauzele determinante şi de nivelul de dezvoltare psihică a copilului.

Minciuna reprezintă un neadevăr afirmat conştient şi intenţionat, dar nu orice denaturare a adevărului reprezintă o minciună. Afirmaţia eronată este constant întâlnită în copilărie. Până la vârsta de 6-7 ani, delimitarea între adevăr şi minciună este vagă, iar denaturarea faptelor nu are semnificaţia unui lucru nepermis.

La început, copilul exagerează un eveniment real, ca apoi să apară neadevăruri bine ticluite sau povestiri fanteziste, care, uneori, pot capta atenţia sau interesul interlocutorului. Se descriu: minciuna inofensivă, spusă în scopul de a face plăcere; minciuna pioasă, menită să menajeze, evitând un adevăr care ar produce suferinţă iniţială; minciuna altruistă spusă pentru apărarea unei persoane sau a unui prieten; minciuna din solidaritate, frecvent întâlnită la şcolari, spusă pentru a înfrunta reproşurile sau desconsiderarea celorlalţi; minciuna ca apărare, spusă cu intenţia de a ascunde o greşeală sau a evita consecinţele ei; minciuna ca formă de opoziţie, spusă din dorinţa de împotrivire sau din spirit de contradicţie; minciuna utilitară, spusă pentru a obţine unele avantaje, lăudăroşenia spusă din dorinţa de a atrage atenţia sau de a compensa senzaţia de inferioritate; minciuna calomnioasă, spusă din dorinţa de răzbunare, egoism, reflectându-se sub formă de denunţuri, acuzaţii false, aduse de copii sau adolescenţi educatorilor, părinţilor sau medicilor.

De cele mai multe ori, minciuna este lipsită de semnificaţii patologice. De aceea, trebuie abordată şi combătută cu tact şi grijă.

Fugile şi vagabondajul

Părăsirea domiciliului sau a şcolii este mai frecvent întâlnit la băieţi decât la fete şi apare de obicei între 8 şi 18 ani, cu maximum de frevenţă la pubertate. Aceste acţiuni pot fi spontane, nepregătite sau, din contră, organizate. La preşcolari, părăsirea domiciliului este rezultatul îmbinării curiozităţii cu lipsa fricii de necunoscut, fără a avea intenţia de a fugi. De fugă sau de vagabondaj se poate vorbi abia după vârsta de 6-7 ani.

Cauzele care pot determina la copil sau adolescent părăsirea domiciliului sau colectivităţii sunt numeroase. De cele mai multe ori este vorba de reacţii de apărare ale unor copii mai mult sau mai puţin fricoşi faţă de pedepsele justificate, consecinţe ale unor fapte săvârşite din vină sau accidental.

Alte cauze ale fugii sau vagabondajului sunt insuccesele şcolare, nerespectarea unei interdicţii, o ambianţă familială rigidă, lipsa unei legături afective, sentimentul de insecuritate, lipsa unei supravegheri adecvate.

De multe ori, copilul sau adolescentul ajunge în grupul de vagabonzi din cauza unei insuficiente dezvoltări a discernământului, a sentimentului de insatisfacţie generat de unele eşecuri ale eforturilor de adaptare, fuga de efort, îngrădirea de constrângere, dorinţa de libertate.

Fuga constituie, în principal, o măsură de apărare, la care copilul recurge de nevoie, împotriva dorinţei sale intime, fiind acţiunea cea mai la îndemână pentru a evita o pedeapsă care-i inspiră teamă. De aceea, fuga are un caracter spontan, neaşteptat, neorganizat.

Copilul fugar este un nefericit, în căutarea unui refugiu, adesea nu departe de casă sau la cei care speră să-i ofere înţelegere sau protecţie (bunici, cunoştinţe).