Piperul, un stimulent natural al digestiei

Bobiţele negre, cu miros pătrunzător şi picant, sunt fructele unui arbust căţărător, originar din India (provincia Malabar) şi cultivat în multe ţări cu climă tropicală în care temperatura minimă nu scade sub 15oC (India, Indonezia, Malaezia, Indochina).

Proprietăţile culinare şi medicinale ale piperului au fost cunoscute în India cu 2.000 de ani î.Hr, fiind menţionat în poemele epice indiene, Treptat, a devenit cel mai apreciat şi cel mai scump condiment. În Evul Mediu numai la curţile regale şi nobiliare era posibil consumul de piper la ospeţele simandicoase. Deşi în prezent piperul se găseşte la preţuri accesibile tuturor consumatorilor, totuşi şi-a păstrat prioritatea în rândul condimentelor exotice, reprezentând 39% din consumul mondial de condimente, apreciat la 274.000 tone anual.

Din numeroasele varietăţi de piper cele mai utilizate sunt piperul negru, alb, verde şi roşu, diferenţiate în funcţie de stadiul de coacere şi tehnologia de prelucrare.

Piperul negru (fructul nedecorticat) se recoltează la maturitatea deplină şi este cel mai picant şi aromat; piperul alb se decortichează şi se albeşte la soare prin uscare (este mai puţin aromat dar mai delicat); piperul verde se recoltează când fructele sunt încă crude şi se tratează cu dioxid de sulf înainte de uscare; piperul roşu se obţine prin anumite procese tehnolgice.

Înteresantă este specia de piper sfânt (Piper sanctum), care îmbină aromele date de piperul negru, anis, tarhon, mentă. Legenda spune că Fecioara Maria a croit scutece pentru Iisus din frunzele acestei specii.

Anual se produc peste 250.000 de tone de piper negru, în majoritate fiind consumate ca atare, şi numai o cantitate limitată este destinată extragerii uleiului eteric, prin antrenare în vapori de apă, cu un randament de 2-4 %. Uleiul eteric este un lichid aproape incolor sau gri-verzui, cu miros picant, asemănător terebentinei.

Conţinutul chimic foarte bogat al fructelor imprimă unele proprietăţi terapeutice specifice: digestive, stimulente, antispastice, antivirale, antibacteriene, carminative, antifebrile, sudorifice, calmante pentru tuse, afrodisiace, antiinflamatoare şi antiepileptice.

Pe acest considerent, utilizările piperului în domeniul medical sunt multiple:

- în ceea ce priveşte aparatul digestiv, stimulează digestia, măreşte pofta de mâncare, combate crampele gastrice, diareea, flatulenţa, aerofagia, balonările şi intoxicaţiile alimentare. Un rol important are în stimularea secreţiei pancreasului şi a metabolismului, implicit în arderea grăsimilor.

Se foloseşte sub formă de infuzie din 3 g boabe de piper la 200 ml apă clocotită; se infuzează acoperit timp de 5-10 minute şi se beau două-trei căni zilnic, după o aromatizare cu ceai de mentă. Dacă persistă crampele abdominale se înghit câte trei boabe de piper înainte de mesele principale.

- la stări de răceală, gripă şi febră se bea un vin fiert cu zahăr şi piper, având efecte sudorifice.

- circulaţia sângelui este îmbunătăţită;

- în paralel se exercită acţiuni antianemice şi afrodisiace;

- în anotimpul rece ajută organismul să lupte împotriva unor bacterii şi virusuri.

Observaţii: La persoanele cu afecţiuni renale şi digestive acute se vor folosi cantităţi moderate de piper, întrucât poate avea efecte iritante asupra ficatului, colonului, mucoasei stomacale şi rinichilor, din cauza piperinei şi a uleiului eteric.

Nu se recomandă a se consuma de către femeile gravide sau care alăptează.

În uz extern se folosesc unguente sau cataplasme cu alcool, zeamă de lămâie şi pulbere de piper, puse pe locurile cu junghiuri, artroze şi dureri reumatice, unde se produc efecte antiinflamatoare, cu încălzirea şi înroşirea ţesuturilor.

În alimentaţie piperul are cea mai mare utilizare în scop condimentar pentru supe, salate, sosuri marinate, preparate din carne (pasăre, viţel, peşte), conserve, murături şi la producerea muştarului.