Sedentarismul şi stresul, „vinovaţi“ în declanşarea diabetului de tip 2

Diabetul zaharat de tip 2 este mult mai frecvent decât cel de tip 1, fiind întâlnit în peste 90% dintre cazurile de diabet. Caracteristica principală a bolii este insulinorezistenţa, adică un răspuns insuficient al celulelor la acţiunea insulinei, la care se adaugă deficitul relativ de insulină, prin epuizarea celulelor beta pancreatice.

Diabetul de tip 2 are drept cauză unele defecte genetice (sunt incriminate multiple gene), care induc blocaje pe calea de acţiune a insulinei. Nu întotdeauna defectul genetic devine boală, de aceea boala nu apare la toţi descendenţii unui diabetic. Este necesară intervenţia unor factori de mediu, care induc, în plus, insulinorezistenţă, pentru ca gena să devină boală. Aceşti factori de mediu sunt sedentarismul, excesul ponderal (obezitatea) şi stresul, atribute ale stilului de viaţă modern, şi pot determina apariţia bolii la o persoană predispusă sau pot face ca defectul genetic să se manifeste la vârste mai tinere.

Iniţial, diabetul de tip 2 a fost descris ca „diabet de maturitate“, apărând la adulţi de vârstă medie şi vârstnici. Însă, intervenţia factorilor de mediu a făcut ca boala să fie diagnosticată în prezent şi la tineri sau adolescenţi. Bolnavii cu diabet de tip 2 produc suficientă insulină (uneori, în stadiile precoce ale bolii au chiar mai multă insulină decât indivizii normali), dar aceasta nu acţionează eficient pentru a menţine metabolismul în stare de echilibru. Prin urmare, aceştia, de regulă, nu necesită tratament cu insulină pentru supravieţuire, nici pentru obţinerea echilibrului metabolic. Tratamentul se face cu medicamente denumite antidiabetice orale. După o evoluţie îndelungată a bolii, de obicei peste 20 de ani, celulele beta pancreatice se epuizează şi deficitul de insulină, iniţial relativ, devine absolut. În aceste cazuri este necesar tratamentul cu insulină.

Cine prezintă riscul

de a se îmbolnăvi?

Deoarece boala se depistează prin analize de laborator, accesul populaţiei la aceste servicii medicale şi screeningul (testarea unor populaţii mari) a contribuit, parţial, la această creştere. Cazurile de diabet zaharat care au simptomele clasice ale bolii, au, de regulă, glicemii peste 200 mg/dl şi reprezintă o minoritate (mai puţin de 1/3 dintre diabetici). Explicaţia pentru această „epidemie“ a vremurilor noastre ţine, în primul rând, de modificarea stilului de viaţă, care favorizează lipsa de mişcare şi excesul de alimente rafinate, bogate în zahăr şi grăsimi, cu conţinut mare de calorii.

Pacienţii care prezintă risc de diabet zaharat de tip 2 sunt descendenţii diabeticilor, obezii, femeile care au născut copii cu greutate la naştere peste 4 kg, cei cu glicemie anormală sau toleranţă alterată la glucoză. Riscul de boală creşte odată cu vârsta; hipertensivii, cei cu dislipidemie (valori crescute ale grăsimilor din sânge) prezintă mai mare probabilitate de diabet zaharat de tip 2 decât populaţia generală, de aceea trebuie testaţi.