Serviciile medicale implică costuri, dar și compasiune

Românii sunt printre europenii cel mai puțin susținuți de sistemul de sănătate, potrivit Indexului european al sistemelor medicale, publicat la începutul lui 2016. Dincolo însă de aspectul fondurilor insuficiente alocate sănătății de către stat, există și o latură morală pe care o implică serviciile medicale, ca de altfel orice fel de serviciu. „Înțeleg, nu sunt bani, dar putem măcar să fim oameni, să ne tratăm cu respect reciproc?”, adresează întrebarea medicilor Oana Molodoi, o mamă care s-a mutat de curând în Statele Unite și al cărei băiețel a fost operat acolo în condiții normale. Și asta, după ce în țara natală a trecut prin experiențe dintre cele mai „umilitoare”, după cum le descrie.

Finanțarea sistemului național de sănătate pune la grea încercare mai toate guvernele, fie din țări occidentale, fie emergente, aflate în dezvoltare, între care și România. Pe fondul presiunii financiare se manifestă tendința de creștere a contribu­țiilor la sănătate sau a coplății, cum se întâmplă, de exemplu, în Franța. Ba chiar sunt state din Vest care trec prin situații extreme, inimaginabile. Bunăoară, Marea Britanie traversează o criză majoră a sistemului medical, după ce deunăzi se distingea prin sloganul „Sănătatea este religia noastră națională”, lansat în mandatul fostului ministru conservator, Nigel Lawson. Crucea Roșie vorbește despre o „criză umani­tară” în Anglia, în timp ce medicii de aici deplâng condiții „demne de lumea a treia”. Fotografia pu­blicată zilele acestea de „Daily Mirror” cu un băiețel de 22 de luni care dormea pe două scaune ală­turate, într-un spital, a șocat opinia publică. În ultimii ani, aproape în fiecare iarnă, în Marea Britanie se repetă această situație dificilă, din cauza numărului mare de îmbolnăviri. Sistemul de sănătate gratuit britanic este al cincilea cel mai mare angajator la nivel mondial, cu 1,5 milioane de angajați, potrivit datelor National Health Service. Așadar, vorbim despre unul uriaș. 

Nici peste Ocean, în Statele Unite, unde sistemul medical este complet diferit de ceea ce întâlnim în Europa, lucrurile nu sunt așe­zate. Sănătatea rămâne un subiect sensibil și pentru guver­nanții americani, mai ales că stâr­nește și printre cele mai aprige dezbateri publice (cel mai recent exemplu este controversatul program Obamacare). Aici „toate spitalele sunt private” și funcțio­nează după cele mai riguroase reguli de eficiență, însă chiar și așa „au acces toți cetățenii, indiferent de statutul asigurării”, susține Oana Molodoi, al cărei băiețel a fost operat de amigdalită, în urmă cu câteva luni, la Miller’s Children Hospital din Huntington Beach, California. A fost o experiență „incredibilă”, spune ea, după ce în spitalele de stat din România a trecut prin cele mai „umilitoare” situații, de la aroganța unor profesori universitari până la agresivitatea altor medici atunci când și-a arătat dezacordul față de prescrierea de antibiotic înainte de primirea rezultatelor analizelor, dincolo de tratamente fără rezultat.

Respectul față de pacient nu costă

Este adevărat că sistemul de sănătate românesc nu poate fi comparat cu cel al Marii Britanii, cu tradiție deja, și cu atât mai puțin nu poate fi pus față în față cu cel din Statele Unite, unde nu există spitale de stat. Este de remarcat, totuși, faptul că, deși există probleme grave în sănătate, aceste două țări reușesc să își trateze măcar asigurații, în timp ce în România calitatea de asigurat nu oferă garanția unei îngrijiri corespunzătoare. Indexul european al sistemelor medicale ­(EHCI), publicat la începutul lui 2016, arată că românii sunt printre europenii cel mai puțin susți­nuți de sistemul de sănătate. Țara noas­tră ocupă locul 32 din 35 de sta­te, cu un punctaj de 527 din totalul de 1.000, fiind deasupra Alba­niei (524), Poloniei (523) și Mun­tenegrului (484). La cea mai im­por­tantă categorie, a rezultate­lor tratamentelor, România a ob­ți­nut 140 de puncte din 250, cifră care o plasează pe ultima poziție.

Pe de altă parte, privind către sistemele de sănătate din Vest, relația medic-pacient se bazează pe o comunicare onestă, clară și de pe poziții egale, dacă nu chiar medicul se supune pacientului, cel puțin în Statele Unite, unde există întotdeauna pericolul unor procese costisitoare și cu finalitatea retragerii licenței de practică a medicinei. „Știu că spitalele de stat nu au suficiente fonduri, știu că este o problemă a întregului sistem, dar putem măcar să fim oameni, să ne tratăm cu respect reciproc?” Este întrebarea Oanei Molodoi către medicii din România, pe care o adresează cu regretul că „nu a întâlnit un pediatru bun”. „La noi unii medici pediatri par să nu aibă înclinație pentru meseria aleasă. Nu găsești în România des medici care să aibă un dialog cu copilul, să încerce să-i explice ce urmează. Eu m-am confruntat cu această problemă”, afirmă Oana.

La Miller’s Children Hospital i s-au confirmat așteptările, iar „experiența a fost una incredibilă”, după cum o descrie. Pe scurt: „Internarea a durat 2 minute, apoi am așteptat circa 15-20 de minute într-o sală care nu arăta deloc ca de spital, pentru a semna tot felul de acorduri; am fost chemată apoi cu pacientul pentru a fi pregătit de operație, iar în sala de aștep­tare dinainte de intervenția chi­rurgicală am găsit jucării, jocuri tv, pentru a relaxa copilul oarecum speriat; cel mai impresionant a fost când asistenta a venit cu Jeff, un ursuleț îmbrăcat de ope­rație, care avea pe el tot felul de fire, masca de aer, catetere. I s-a explicat copilului tot ce urma să i se întâmple, cu poze din sala de operație, cum și de ce trebuie să îi pună mască, ce rol are perfuzia, cum va fi mami îmbrăcată, care va sta lângă el până va adormi”. Și asta nu e tot. „Medicul anestezist, mare glumeț, ne-a condus în sală, explicându-ne la rândul său ce urmează; se prefăcea că nu nimerește să îi pună masca pe nas, iar în tot acest amuzament micuțul pacient și-a pus-o singur în hohote de râs.” Operația a durat 25 de minute, după care doctorul a venit și a explicat părinților cum a decurs aceasta. După 5 minute, au mers să își vadă băiețelul care era monitorizat și îndemnat să bea „popsicle” (înghețată din suc). La puțin timp, interval de câteva ore, pacientul a fost externat.

Un dialog al surzilor

În România, în spitalele de stat „este un film mut, în care doctorul nu are timp să explice nici măcar părintelui ce ar putea avea copilul, de ce i se ia sânge, dacă urmează să i se administreze antibiotic și de ce. Mai mult, dacă am îndrăznit să cer să nu i se administreze antibiotic până la venirea analizelor pentru a vedea dacă febra are o cauză virală sau bacteriană, am avut parte de un tratament umilitor”, povestește Oana. Este con­ș­tientă de faptul că „mereu vor exista opinii pro și contra legate de orice sistem de sănătate”, însă crede că în România ar trebui să se lucreze, mai întâi, la relația interumană, referindu-se strict la serviciile medicale de stat. Oricine ajunge la doctor, copleșit deja de grijile legate de sănătatea sa, așteaptă să pri­mească, pe lângă tratament medicamentos, și unul uman, de respect și compasiune.

Adesea, în dezbateri publice legate de sistemul medical din România, s-a avansat ca soluție ideea salariului motivant pentru doctori. Este o variantă relativă, dacă nu chiar falsă, gândindu-ne că formula medici bine plătiți într-un sistem de sănătate cu defi­ciențe nu are cum să funcționeze. Problema este una structurală, profundă, ce ține de depolitizarea sistemului, după cum susțin mulți specialiști, care văd un sistem național de sănătate mixt, stat-privat, în care statul să nu mai fie singurul colector de contribuții la sănătate și unicul gestionar al acestor fonduri. Dezbaterile nu s-au încheiat, iar până la implementarea unei reforme viabile în sistemul național de sănătate, rămâne deschisă întrebarea ­Oanei Molodoi.