Simptome în infarctul miocardic acut

Ca debut, în majoritatea cazurilor de infarct miocardic acut (IMA), simptomul principal este durerea de tip coronarian. Alteori, debutul este dominat de şocul cardiogen, de insuficienţă ventriculară stângă, de tulburări de ritm. Bolnavii sunt deosebit de vulnerabili în prima oră şi în prima zi de la debut.

Severitatea IMA contrastează cu datele sărace pe care le constatăm la examenul clinic al bolnavului. De regulă, zgomotele cardiace sunt mai estompate şi de intensitate mai redusă. Pulsul bolnavului poate arăta tahicardie sau bradicardie. După instalarea IMA tensiunea arterială scade, de regulă la indivizii anterior hipertensivi.

Pentru diagnosticarea cu precizie a IMA, cea mai eficientă metodă constă în efectuarea unei electrocardiograme care, pe lângă faptul că evidenţiază existenţa IMA, are şi rolul de a localiza şi de a indica stadiul evolutiv al infarctului.

IMA evoluează în trei etape: debutul, perioada de stare şi convalescenţă. Perioada de debut este cea mai zgomotoasă clinic şi corespunde nevrozei miocardice. În IMA necomplicat, durerea se remite treptat şi dispare către ziua a doua.

La unii bolnavi persistă o senzaţie de jenă precardială mai multe zile. În perioada de stare bolnavii cu IMA necomplicat nu mai au nici un fel de acuze subiective, cu excepţia unui grad de astenie. Perioada de convalescenţă durează două-trei luni. În această perioadă forţa fizică creşte progresiv.

Prognosticul vital este condiţionat de o multitudine de factori. Prognosticul este mult agravat de apariţia complicaţiilor.

Tratamentul este strict de specialitate şi urmăreşte calmarea durerii şi anxietăţii, prevenirea aritmiilor ventriculare severe, limitarea zonei de nevroză, prevenirea complicaţiilor tromboembolice, recanalizarea arterei trombozate, mobilizarea precoce şi reabilitarea bolnavului.

La domiciliu şi pe timpul transportului cu autosanitara măsurile terapeutice se referă la calmarea durerii şi anxietăţii, iar în caz de stop cardiac se practică resuscitarea cardiacă.

O atenţie deosebită se acordă reabilitării sau recuperării bolnavului, prin care se înţelege totalitatea mijloacelor în vederea readucerii bolnavului într-o stare fizică, psihologică şi socială cât mai apropiată de cea dinainte de infarct. Scopul reabilitării este asigurarea unei vieţi independente, încadrarea în activitatea productivă, reducerea riscului recidivei de infarct, a morţii premature, precum şi prevenirea apariţiei complicaţiilor.

În perioada de convalescenţă precoce activităţile recomandate sunt mersul, bicicleta, înotul într-o apă cu temperatură agreabilă, exerciţii de gimnastică ritmică uşoară, eforturi ocupaţionale uşoare.

Bolnavii care şi-au reluat activitatea profesională trebuie instruiţi să-şi continue şedinţele de antrenament fizic câte o jumătate de oră zilnic.