Şomajul: boală nouă, remedii vechi

Şomajul, o „boală“ tot mai frecventă a societăţii în care trăim, îi aduce pe cei afectaţi într-o stare de disperare. În faţa acestui fenomen, oamenii trebuie să-şi adune forţele, să nu se lase pradă reacţiilor de moment. Deciziile serioase trebuie luate numai după ce a fost depăşit momentul şocului iniţial, când trebuie cântărite cu atenţie performanţele personale şi posibilităţile de a se adapta noii situaţii.

Pierderea locului de muncă şi implicit a venitului lunar, necesar subzistenţei, pune muncitorul sau funcţionarul concediat într-o situaţie de mare dificultate. Nu mai are banii cu care să-şi plătească cheltuielile pentru hrană, adăpost, furnizori de servicii. Sigur, acesta este un fenomen caracteristic relaţiilor de muncă în sistemul capitalist al liberei concurenţe, în care cererea forţei de muncă este mai mică decât oferta.

Cei care trăiesc în mediul urban au drept singură avere, capital şi ajutor propria meserie. Ţăranii nu ajung să intre în şomaj, chiar dacă dispar unele activităţi, odată cu schimbarea anotimpurilor, pentru că noile îndeletniciri nu cer înaltă calificare, iar priceperea, spiritul de observaţie şi inventivitatea permit omului să se adapteze din mers şi să aibă un profit modest, dar imediat. De asemenea, ţăranul este şi proprietarul unor unelte de muncă, al unor animale şi a unei suprafeţe de teren, aşa că are de unde pune deoparte ceva care să-i susţină traiul zilnic. Nu este lipsit de importanţă faptul că la ţară costurile sunt mai mici faţă de mediul urban, unde supravieţuieşte „cine poate“.

În faţa şomajului, ca în faţa unei boli grave, omul este în primul rând deprimat, blocat. În etapa următoare, constatând că are datorii care în scurt timp vor deveni scadente, omul devine agitat şi deznădăjduit. În faza a treia, majoritatea oamenilor găsesc o soluţie, promisiuni sau speranţe. Din păcate, o parte se refugiază în băutură, răzbunări nejustificate sau certuri şi reproşuri interminabile în familie sau la locul de muncă.

Ieşirea la liman

Deşi reţete universale nu există, totuşi, oamenii puternici găsesc un mod de a depăşi şocul începutului sau chiar unele probleme mult mai grave şi independente de puterile individului: catastrofe naturale, accidente de circulaţie, cancer, atacuri armate.

Cu sau fără ştiinţă, cei care ies la liman trec prin mai multe etape. În faţa anunţului de şomaj nu se întreprinde nici o acţiune care ar putea să fie pripită şi regretabilă. Se respiră rar şi adânc, se fac plimbări în spaţii publice, dar nu aglomerate, pentru a consuma tensiunea acumulată. La fel de indicată este o activitate lucrativă plăcută, ca în vremurile bune: de dereticat prin gospodărie, practicarea unui sport, o vizită, o acţiune comună cu familia, de mult dorită şi amânată.

În etapa următoare, când a trecut agitaţia, disperarea, ura, frica, iar omul este capabil să gândească liniştit, trebuie făcut un inventar al problemelor şi o analiză a cauzei reale, personale.

Etapa găsirii remediilor începe după o judecată sinceră şi obiectivă a capacităţilor proprii de performanţă. Trebuie trecut în revistă ce se poate şi ce nu se poate face pentru a depăşi problemele adevărate.

Fără a găsi „ţapi ispăşitori“ şi fără a „sări la gâtul“ capitalismului, recesiunii, şefului, familiei, trebuie văzut dacă meseria practicată mai este căutată şi performantă pentru a fi scump negociată.

Concluzia este că „omul sfinţeşte locul“ şi că fiecare, la nevoie, îşi poate mobiliza resursele ascunse pentru a putea ajunge, prin muncă, la un liman. Minciuna, forţa, şmecheria, specula de conjunctură, pot ridica pe cineva în sferele bogăţiei foarte uşor, dar nu-i pot conferi şi siguranţă. În faţa şomajului, doar sănătatea, întoarcerea la echilibrul naturii, Bisericii şi oamenilor învăţaţi poate fi de folos.