Suferinţele psihoafective ale copilului cu internări prelungite

Hospitalismul reprezintă o stare fizică şi psihică particulară a copiilor cu internări prelungite, care prezintă şi pericolul contaminărilor intraspitaliceşti şi au grave carenţe de îngrijire maternă.

La copilul spitalizat prelungit se constată trei modalităţi de reacţie:

- protestul - se manifestă prin agitaţie, plâns şi reacţii ostile faţă de anturaj;

- suferinţă - când copilul se închide în el, se izolează;

- îndepărtare - când apare o refulare nesănătoasă a reacţiilor afective normale.

Din cercetările efectuate asupra copiilor cu internări prelungite se desprind câteva consideraţii. Astfel, vârsta cea mai periclitată este cea cuprinsă între 6 şi 12 luni, cu efecte nefavorabile; aceasta se poate prelungi pe toată perioada preşcolară. Efectele grave ale hospitalismului sunt proporţionale cu durata acestuia.

Carenţa maternă se referă la absenţa mamei sau la prezenţa unei mame lipsite de afectivitate. Cele mai multe dintre tulburări dispar la reîntoarcerea copilului în familie.

Reacţiile secundare ce apar în caz de hospitalism sunt: insomnie, anorexie, agitaţie, vărsături.

Pentru diminuarea riscurilor psihoafective secundare hospitalismului se recomandă:

- limitarea internărilor în situaţia în care acest lucru este posibil;

- mai buna organizare a instituţiilor, mai ales sub aspectul condiţiilor de viaţă şi aici ne referim la cazarea cu aspect familiar, amenajarea ambientului, săli de joc, instalaţii sanitare adecvate vârstei, spaţii verzi, suprafeţe terasate cu expunere la soare;

- personal medico-sanitar şi de îngrijire cu pregătire profesională specială;

- activitatea educaţională supravegheată de suficient personal;

- prezenţa părinţilor în anumite ore din zi, pentru a nu perturba activitatea copiilor, poate constitui un avantaj în evoluţia psihică a acestora.

▲ Viaţa de grup a copiilor

În primii ani de viaţă, copilul este confruntat cu mediul familial, dar şi cu mediul extrafamilial, care îi ocupă cea mai mare parte din timp. În zilele noastre asistăm la o socializare precoce a copiilor, impusă de angrenarea ambilor părinţi în procesul de producţie (ambii părinţi sunt salariaţi şi atunci copilul frecventează creşa cu orar redus sau săptămânal, unde copii de la cele mai fragede vârste intră în contact cu alţi copii şi cu adulţii care îi îngrijesc).

Relaţiile sociale ale copiilor cu vârsta sub doi ani constau în următoarele:

- între 6 şi 8 luni contactul dintre copii se limitează la câteva priviri, un surâs;

- între 9 şi 13 luni se iscă lupte, conflicte pentru obţinerea unei jucării;

- între 14 şi 19 luni sunt mulţumiţi de jucăriile proprii, interesându-se mai mult de jucăriile celor din jur;

- între 20-25 luni jucăriile capătă un nou sens, acela de a mijloci prietenii cu alţi copii.

Între vârsta de 3-6 ani copilul evoluează spre o participare din ce în ce mai activă la viaţa socială. După vârsta de 7 ani începe adaptarea la viaţa de grup şcolară, care îmbină programul instructiv-educativ şi jocul, când educatorii şi psihologii intră pe deplin în acţiune.