Un gaz „ciudat“

În 1776, un chimist norocos, Priestley, descoperea un gaz cunoscut sub denumirea de protoxid de azot. După ce a inhalat gazul descoperit de el, chimistul a descris acţiunile sale cu următoarele expresii: „ determină o senzaţie plăcută de tensiune în toţi muşchii, lăsând impresia unei creşteri a forţei musculare şi o tendinţă de hiperactivitate... dacă continui inhalarea gazului, dispare senzaţia plăcută şi tensiunea din muşchi, se produce o dezorganizare ideatică şi o slăbire a forţei musculare, încât tubul prin care inhalam gazul mi-a căzut din gură“.

La aproximativ un sfert de secol de la această descoperire, un alt savant, Davy, a descoperit că protoxidul de azot are capacitatea de a înlătura durerea şi a sugerat că ar putea fi folosit la intervenţiile chirurgicale. Sugestia lui nu a fost luată de nimeni în seamă timp de peste patru decenii, până când o întâmplare a adus din nou în atenţie acest gaz ciudat. Astfel, la începutul deceniului al cincilea, un chimist pe nume Colton călătorea prin nordul Statelor Unite ţinând conferinţe şi făcând demonstraţii cu gazul „care provoacă râsul“ (gazul „ilariant“), care nu era altceva decât protoxidul de azot. Pentru 25 de cenţi, participanţilor la demonstraţie li se promiteau următoarele, în afişul manifestării: „Mare spectacol cu efectele produse prin inhalarea gazului ilariant va fi prezentat pe 10 decembrie 1844. 12 tineri vor inhala voluntar gazul, pentru a începe distracţia. Opt bărbaţi puternici vor ocupa locurile de lângă scenă, pentru a-i proteja pe cei care inhalează gazul, pentru a nu se răni între ei sau pe spectatori. Efectul gazului va determina, la cei care doresc sa-l inhaleze, râs şi dorinţa de a cânta, dansa, vorbi sau lupta, în funcţie de caracterul fiecăruia. Voluntarii vor rămâne suficient de conştienţi pe parcursul demonstraţiei încât să nu spună ceva ce ar putea să regrete ulterior. Gazul va fi administrat numai gentlemenilor respectabili“.

În timpul acestei manifestări, Horace Wells, dentist, a observat cum un voluntar care a inhalat gazul s-a rănit în timp ce încerca să sară peste un scaun. El l-a întrebat pe voluntar despre rănile sale şi acesta, mirat, i-a spus că nu a simţit când s-a lovit şi că nici în momentul discuţiei nu simţea durerea. Intuind importanţa acestui fapt de observaţie, în ziua următoare, Wells a inhalat gazul administrat de Colton în timp ce un asistent de al său i-a extras un dinte stricat. Încântat, Wells a exclamat: „Am deschis o eră nouă în extracţia dentara !“ şi ulterior a folosit gazul pentru extracţii, făcându-i şi o reclamă însemnată. Când însă a încercat să facă o demonstraţie la Boston, în faţa corpului medical, aceasta a eşuat, pacientul trezindu-se prea devreme, urlând de durere. Ca urmare a acestui eşec, Wells a fost ridiculizat, considerat şarlatan, ceea ce l-a dus la cădere nervoasă şi sinucidere.

Abia după 1860, gazul a revenit în atenţia medicilor şi exact în urmă cu 140 de ani s-a observat că asocierea oxigenului la protoxidul de azot determină o anestezie corectă şi eficientă. Acest tip de anestezie se utilizează şi în zilele noastre. În privinţa efectului de combatere a durerii se folosesc doze subanestezice. Astfel, inhalarea unui amestec de 20% protoxid de azot şi 80% oxigen determină acelaşi efect ca injectarea a 15 mg de morfină. Acest efect analgezic se utilizează în multe clinici din lume, pentru calmarea durerilor la naştere, deoarece efectul se produce fără să scadă forţa contracţiilor uterine sau alimentarea cu oxigen a mamei şi fătului.