Secvenţe din magia vechilor şi actualelor obiceiuri româneşti

Timpul magic al sărbătorilor de iarnă deschide larg porţile unei bucurii necumpătate. Oamenii, bradul, strada, oraşul se înnoiesc şi se îmbracă frumos, de sărbătoare. Cu cozonaci, piftii, cârnaţi şi caltaboşi, cu sarmale, jumări, tobă şi ţuică fiartă, cu mere şi colaci, gospodarii sunt pregătiţi să-i primească aşa cum se cuvine pe Moş Ajun, Moş Crăciun şi Anul Nou, dar şi pe micii şi marii colindători. În cinstea Naşterii Mântuitorului, fiecare şi-a primenit casa, trupul şi sufletul.

E vremea florilor dalbe de măr şi a lui leru-i ler.

Încă de la Moş Nicolae, copiii şi-au pregătit traistele şi au repetat cântecele Moşului Ajun şi ale Bunei-Dimineţi, tinerii şi-au împodobit costumele pentru Plug, Urs, Vicleim (Viflaim), Capră sau Irozi, pentru că ei vor colinda uliţele satului şi blocurile oraşelor pentru a ura oamenilor spor, dragoste şi an bun. Obiceiurile de iarnă s-au păstrat în toate localităţile româneşti. Chiar dacă în unele zone acestea şi-au pierdut din strălucire şi festivism, în altele au fost recuperate printr-o strădanie spontană ori impusă, de cele mai multe ori, de comercial şi agroturism. Însă, în satele moldoveneşti, din Vrancea până la Suceava şi Botoşani, în cele din Transilvania - Maramureş, Ţara Moţilor, Mărginimea Sibiului etc. -, dar şi pe alocuri, prin Muntenia şi Oltenia, acolo unde alteritatea nu s-a impus în detrimentul identităţii, colindele sunt adevărate festivaluri zgomotoase şi colorate, o pecete unică şi inconfundabilă a iernii. Aceste ceremonialuri publice sunt ritualuri lustrale, menite a "şterge" praful anului ce se duce şi a curăţa drumul celui nou, care se naşte. Sigur că este un amestec de profan şi sacru, de datini păgâne şi creştine, pentru că istoria a trebuit să înregistreze într-un fel întâlnirea dintre tradiţia politeistă şi cea monoteistă. Uratul cu Pluguşorul şi Buhaiul, cu Capra, Ursul, Căiuţii, Jienii, Arnăuţii, Frumoşii şi Urâţii, Moşii şi Babele, Steaua, Viflaimul şi Irozii dau seamă de aceste intersecţii spirituale, acceptate şi asumate firesc şi voluntar.

Morlacii au dus Viflaimul în Italia

Studiile etnografilor vorbesc despre răspândirea obiceiurilor de iarnă dincolo de graniţe, în regiunile populate de vechii vlahi sau aromâni. S-au descoperit astfel mici dramatizări ale Viflaimului şi Irozilor şi în datinile de sfârşit de an din Italia, Croaţia, din sudul Dunării, acolo unde trăiesc istroromâni şi macedoromâni. M. Cossar, un folclorist italian, spune că Viflaimul şi Irozii au fost aduşi în Peninsulă de tracii creştinaţi ce au fugit din faţa slavilor în secolul al X-lea, ajungând până în Croaţia de azi, aflată atunci sub stăpânirea Italiei. Morlacii, cum se numeau acei români, au luat cu ei şi aceste tradiţii. Un argument este obiceiul de a-i răsplăti cu mere pe colindători - practică folosită şi de istroromâni - colaci (numiţi şi colindeţi, despre care se spune că au puteri magice), nuci, mere, pere sau bani. Conform folcloristului Teodor Burada (1839 – 1923), la istroromânii din Croaţia, când se năştea un copil, i se punea în gură o bucăţică de măr înmuiat în vin, pentru ca acesta să fie voinic şi vesel. De asemenea, când se ducea copilul la biserică, pentru a-l boteza, se umplea un paner cu diferite bucate, şi una dintre rude purta panerul până la lăcaşul de închinare, "pentru ca viaţa pruncului să fie îmbelşugată". Tot astfel, în Ajunul Crăciunului, mesele sunt pregătite cu nuci, covrigi şi mere pentru a le oferi în dar micilor cete de colindători care vestesc Naşterea lui Iisus Hristos.

Trecute vremi de colinde şi colindători în Bucureşti

Cândva, mahalele Bucureştilor răsunau de colindele copiilor. Din pragul casei, gospodarul le dăruia covrigi, fructe sau câte un gologan cu care ei mergeau la primul "ceinar" de unde cumpărau câte o ceaşcă cu salep sau ceai fiert cu scorţişoară. Mesele, pline de "porcării", ţuică şi vin, rămâneau încărcate până la Sfântul Vasile. În centrul oraşului, corurile de bărbaţi de la Mitropolie, Biserica Domniţa Bălaşa şi Operă porneau colinda pe la ora opt seara şi începeau cu Palatul Regal (azi Muzeul Naţional de Artă). Aici se pregătea din vreme, în sala de aşteptare, o masă mare cu ceaiuri fierbinţi, covrigi, mere, nuci poleite cu zahăr topit şi cu prăjituri de tot felul. Maiestăţile lor apăreau împreună cu principii moştenitori şi cu copiii la ferestre şi ascultau colindele, după care porunceau să se deschidă uşile şi să-i poftească înăuntru pe colindători pentru a se înfrupta din bucatele pregătite. Apoi, Suveranii României împărţeau darurile, urându-le corurilor de bărbaţi sănătate şi voie bună. De la Palat, colindătorii mergeau la reşedinţa Înalt Preasfinţitului Mitropolit, care le dăruia bucate de post, deoarece era Ajunul şi ultima zi a Postului Crăciunului. Târziu, ei coborau Dealul Mitropoliei şi se risipeau pe străzi, purtând fiecare câte o lumânare aprinsă în mână. Era o noapte frumoasă ca o poveste.

Tradiţia şi kitsch-ul comercial merg mână-n mână

Demult, existau colinde speciale pentru preot, pentru feciori, pentru fete mari, pentru primarul satului, pentru vânători, măcelari, păstori etc., care s-au pierdut în timp. În prezent, trebuie să recunoaştem, colindele şi tradiţiile se luptă din greu cu invazia comercialului. Apăruseră, la începutul anilor â90, în Capitală, colinde pe ritm de vals, tango, marşuri sau manele, cu texte lacrimogene care anulau ambianţa evanghelică a uratului, înlocuind-o cu cea a milei şi cerşetoriei. De vină sunt şi cei 50 de ani de comunism care au alterat lumea satului împingând-o către universul asfalturilor şi blocurilor din beton. Însă, după aproape două decenii de adaptare kitschoasă a obiceiurilor de Crăciun la fulminanta noastră tranziţie, remarcăm şi la oraş o recuperare a originalului şi autenticului şi revenirea la spiritualitate. Întâlnim, de exemplu, din ce în ce mai puţine colinde mixate de metrou şi din ce în ce mai mulţi copii care ştiu "Bună dimineaţa, la Mos Ajun!", "Moş Crăciun cu plete dalbe", "O, ce veste minunată!". Ritmurile şi melodiile vechi au revenit în casele noastre, pentru că cetele orăşeneşti de colindători şi-au dat seama cum e treaba cu aceste datini. Adică, piaţa le-a dictat revenirea la matcă, atunci când adaptorii au înţeles că nu e tocmai potrivit să intervii în autenticitatea tradiţiei. Pentru că nu primesc bani pentru asta.

Miros de sărbătoare

Colindul adevărat aduce în casele oamenilor voioşia, sentimentul religios al sărbătorii şi bucuria de a dărui. Alături de el, mirosul de cozonaci care ia cu asalt bucătăria, sarmalele care fierb molcom la foc mic, cârnaţii aliniaţi pe grinda de sub streaşina casei, mirosul de brad şi de zăpadă, slujbele de Crăciun alcătuiesc un ritual unic şi magic. Este parcă un basm din alte timpuri, trăit în fiecare an în preajma sărbătorilor creştine şi a Moşului Crăciun.