Deşi gândirea aritmetică este una dintre cele mai importante funcţii cognitive care trebuie dobândită de către un copil, până în prezent se cunosc puţine date despre bazele neurale ale dezvoltării abilităţilor matematice. Printre primele teorii despre procesarea aritmetică la copii se află cea a lui Piaget, care susţinea că nou-născuţii sunt lipsiţi de orice competenţe numerice (Piaget, 1952), cunoştinţele abstracte de aritmetică necesitând dezvoltarea logicii şi apărând abia în jurul vârstei de 4-7 ani. Isaacs, spre exemplu, în acord cu teoria piagetiană, susţinea faptul că abilitatea aritmetică şi dezvoltarea intelectuală, în general, trebuie învăţate prin internalizarea acţiunilor (Isaacs, 1960); cu alte cuvinte, înainte să folosim numerele trebuie să le fi utilizat în viaţa de zi cu zi.
Contrar acestor teorii, studiile ulterioare au demonstrat însă faptul că sugarii au capacitatea de a percepe numerozitatea unor cantităţi, adică numărul de obiecte dintr-un grup, independent de proprietăţile lor fizice. Astfel, ei pot reprezenta numărul exact de obiecte dintr-o scenă, până la limita de 3 sau 4 obiecte (Feigenson, 2002) şi sunt capabili să reprezinte şi să compare valorile aproximative ale unui număr mare de obiecte, capacitate ce creşte odată cu vârsta (Lipton & Spelke, 2003).
Referitor la diferenţele dintre sexe privitoare la abilităţile matematice, deşi există o opinie conform căreia băieţii sunt mai buni la matematică decât fetele, această afirmaţie trebuie privită cu o anume rezervă. Există o probabilitate mai mare ca băieţii să fie extrem de buni în aritmetică, însă la celălalt capăt al scalei, dificultăţile aritmetice grave sunt la fel de frecvente atât la băieţi, cât şi la fete (Dowker, 2005). Mai mult, există studii care nu au găsit diferenţe în performanţele aritmetice între băieţii şi fetele de grădiniţă, de clasa întâi şi chiar clasa a cincea la copii din SUA, Taiwan şi Japonia (Lummis & Stevenson, 1990).
(A.H.)
