Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Teologia politică a federalismului

Teologia politică a federalismului

Un articol de: Cătălin Raiu - 18 Oct, 2010

Deşi îi blamăm pentru individualismul lor, de la americani avem şi de învăţat. Republicanismul modern pe care încercăm să-l punem şi noi în practică de 20 de ani îşi are originea în cultura politică americană sub forma federalismului. În spaţiul public românesc însă, federalismul continuă să trezească reacţii puternice de contestare, fiind perceput ca o catastrofă naţională.

Sensul original al federalismului care a dus la crearea Statelor Unite ale Americii îl găsim în epoca Reformei protestante. În vreme ce catolicismul medieval accentua ruptura dintre clerici şi laici, protestantismul a relativizat diferenţa introdusă de primirea harului divin. Astfel, toţi oamenii pot înţelege Sfânta Scriptură în virutea faptului că sunt posesori ai preoţiei universale. Reforma a încurajat credincioşii nu doar să citească Biblia, ci s-o şi interpreteze.

Era preoţiei universale

Mai apoi, curentul reformat a redescoperit importanţa Vechiului Testament, primul legământ al omului Dumnezeu, Care stabileşte termenii contractuali ai vieţuirii lui Adam în grădina Raiului. Acesta însă a încălcat Legea şi a introdus umanitatea într-o viaţă supusă păcatului. Din acest moment, oamenii pot accede la mântuire doar prin Mântuitorul Iisus Hristos, care anunţă Noul Legământ, adică noul mijloc prin care Dumnezeu Şi-a restabilit autoritatea în faţa omenirii, a revelat Legea Sa şi Şi-a manifestat extraordinara Sa indulgenţă în faţa păcatelor lumii. Legământul harului există deja în Vechiul Testament sub forma promisiunii, dar se pecetluieşte în persoana Mântuitorului Iisus Hristos: pe de o parte este Dumnezeu care oferă harul şi iertarea, pe de altă parte este omul care oferă credinţă, pocăinţă. Dar Dumnezeu este nu doar participant, ci şi garant al legământului, astfel încât, conform teologilor reformaţi, avem de-a face cu o relaţie perfect contractuală între om şi Dumnezeu.

Legământul biblic

Teologii reformaţi ai secolelor XVI şi XVII, precum Jean Calvin, Heinrich Bullinger, Huldrich Zwingli sau Johannes Cocceius, au nuanţat relaţia contractuală a lui Dumnezeu cu omul. Şcoala calvină susţinea că împlinirea legământului depinde exclusiv de către Dumnezeu şi nu implică voinţa şi faptele omului. Este, deci, o chestiune unilaterală, tradusă prin latinescul testamentum. Accentul cade pe suveranitatea omnipotentă a lui Dumnezeu, umanitatea plină de păcat, certitudinea mântuirii celor aleşi şi mântuirea prin credinţă, fără fapte. Pe de altă parte, Zwingli şi Bullinger susţineau contrariul şi descriau legământul ca un act biletaral (foedus) între Dumnezeu şi om, în care mântuirea depinde şi de persoana umană.

Lăsând la o parte diferenţele de nuanţă, Reforma a legat între ele cele două Testamente, încreştinându-l pe cel Vechi şi iudaizându-l pe cel Nou. Paralel cu traducerea Bibliei în limbile naţionale, s-a dezvoltat şi ideea necesităţii întoarcerii la creştinismului primar şi citirea Vechiului Testament nu în limba latină, ci în cea ebraică. Astfel în 1524 şi 1525, la doar câţiva ani după debutul Reformei, Daniel Bomberg, un tipograf creştin din Veneţia s-a specializat în publicarea textelor cu caractere iudaice, cărţile sale răspândind foarte rapid interesul pentru studiile ebraice în vestul Europei.

Secularizarea foedus-ului

La Geneva, supranumit "sfântul oraş" de către ducele de Sully, Calvin dobândise şi o foarte mare influenţă politică. Biserica domina societatea, în timpul în care Bisericile luterane deveneau naţionale şi se supuneau puterii politice. El a înţeles necesitatea unei constituţii politice pentru oraşul său şi şi-a asumat ipostaza de gânditor politic elaborând o scară a regimurilor politice: tirania fiind cel mai rău, iar comunitatea creştină federată cel mai bun. Astfel, gânditorul politic Jean Calvin ia naştere în mintea teologului. Generaţiile următoare de filosofi politici din şcoala calvină preiau şi dezvoltă teologia federalistă: Johannes Althusius va susţine că statul cel mai bun din întreaga istorie este cel evreu, pentru că a fost singurul construit în mod direct de Dumnezeu pe baza legământului.

Prin urmare, legământul biblic a fost secularizat şi de alţi gânditorii politici (Hobbes, Locke, Montesquieu, Rousseau etc.), fiind inclus în teoriile contractului social. Pentru reformaţi, hughenoţi, puritani sau deişti lumea europeană era mult prea coruptă şi, drept consecinţă, au plecat asemeni lui Avraam în pământul făgăduinţei, îndreptându-se spre lumea cea nouă, New York. Acolo, urmând modelul biblic au încheiat un pact între ei folosindu-se de teologia contractuală sau federalistă (the covenant theology), drept primul principiu politic enunţat în America. Împrumutată de teoria politică, teologia federalistă ne spune că regimurile politice sunt rezultatul unei înţelegeri, al unui pact între oameni "sub privirea lui Dumnezeu". În baza primului legământ biblic menit să ofere omului viaţa veşnică, oamenii fac un al doilea pact între ei pentru a se organiza aici pe pământ. Federalismul original înseamnă, aşadar, federarea cetăţenilor între ei şi aşezarea bazelor arhitecturii politico-sociale americane pe baza principiului asocierii liber consimţite. Un puritan convins, John Winthrop, primul guvernator al coloniei americane Massachusetts Bay (1588-1649), sintetiza idealul politic american prin sintagma "libertatea de a te supune legii în mod liber".

Legământul politic

Federalismul teologico-politic se adresează în primul rând individului, nu unei comunităţi (familie, popor, naţiune etc.), din cauza faptului că majoritatea teologilor federalişti au susţinut predestinaţia. Nefiind interdependenţi între noi pe drumul mântuirii, spuneau protestanţii, ne mântuim separat. Astfel teologia federalistă, responsabilizând foarte mult individul, a ajutat la crearea celebrului individualismul american.

Cu toate acestea, este puternic dezvoltată ideea contractului între egali. Dacă în epoca medievală dominată de catolicism pactele erau făcute pe linie ierarhică, continuând să sublinieze relaţia de subordonare dintre suveran şi vasal, între nobil şi sclav etc., în aranjamentele constituţionale federale puterea este împărţită între guvernul central şi guvernele locale. Federalismul este deci non-ierarhic, non-centralizant şi propune o relativă egalitate chiar şi între inegali. În acest sens, împărţirea puterii politice (the federal way of sharing the power) trebuie văzută ca scop în sine. Virtutea principală a federalismului ar fi, deci, aceea că instituie o societate dominată de principiul într-ajutorării într-un sens profund creştin. Chiar dacă autorii editorialor publicate în The Independent Journal (1787-1788) şi cunoscute sub numele de "The Federalist", descriu guvernarea în termeni foarte seculari, discursul lor este mai degrabă teologico-politic. Astfel, refelecţiile lui Alexander Hamilton, John Jay şi James Madison asupra guvernării au desenat federalismul modern sub forma "unui parteneriat între morţi, vii şi cei care se vor naşte".

Republicanismul incipient

Teologia catolică medievală a scos din lumea terestră actul Răscumpărării, care se încheie odată cu moartea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin urmare, interesul teologilor catolici s-a îndreptat spre cetatea eternă, nu şi spre cea terestră. Orice formă de guvernare care nu implică o poziţie preferenţiabilă pentru Biserica Romană-Catolică fiind repudiată. Catolicismul a acceptat foarte greu republicanismul la sfârşitul secolului al XIX-lea Vaticanul nefiind pe deplin convins de virtuţile acestuia. Ortodoxia, însă, n-a cunoscut conflictul caracteristic occidentului între teologie şi politică. Noi nu ne-am confruntat niciodată cu lupta celor două puteri, spirituală şi terestră. Cu toate acestea, Revoluţia din decembrie 1989 a adus societatea românească în situaţia de a se organiza ca republică. Dacă scădem din calcul caricatura republicană comunistă, observăm că România are abia 20 de ani de experiere a republicanismului, un regim politic în care deocamdată nu ştim prea bine cine ne guvernează şi mai ales spre ce formulă trebuie să ne îndreptăm. Pentru că nu avem o cultură a republicanismului, nu percepem foarte bine sensul federalizării, a legământului între cetăţenii egali.