Casa cu măşti de la Târpeşti

La Târpeşti, cu 12 kilometri mai la vale de Humuleştii lui Creangă, într-o ogradă largă, plină de sculpturi în lemn şi piatră, se află cel mai mare muzeu particular din România. Proprietarul e Neculai Popa, artist popular vestit. Alături de soţia sa, a strâns în casa părintească mii de odoare de artă tradiţională din zona Neamţului, obiecte de care doar poveştile ne mai aduc aminte. Dacă doriţi deci să vedeţi pe viu cum s-a scris istoria pe aceste meleaguri, poposiţi măcar o dată în viaţă la casa albă, cu cerdac, de lângă râpa Târpeştilor. Acolo, miile de obiecte ordonate frumos în vitrine, pe pereţi şi în orice colţişor de încăpere vă vor ţine o lecţie despre trecut, despre tradiţii, despre originile noastre ca popor.

Casa-muzeu de la Târpeşti pare desprinsă dintr-o poveste. De fapt, seamănă cu una din poveştile lui Creangă, născut la o aruncătură de băţ mai încolo, pe deal, în buza Târgului Neamţ. E albă ca laptele, are canaturi negre, specifice stilului arhitectural al zonei, şi-i îngropată în verdeaţă. Sculpturile în lemn, de la poartă, şi apoi toate personajele sculptate în piatră ce populează curtea largă, după cum i-a venit meşterului Popa la socoteală, încep, încet, să te introducă în poveste. De mare ajutor le este Elena Popa (foto), soţia artistului, care, la 82 de ani, mai are răgaz, putere şi răbdare să te însoţească în turul muzeului preţ de mai bine de două ore, să-ţi spună ce şi cum a fost odată, la ce folosea cutare sau cu cutare obiect, cât de vechi este şi de unde a fost adus. Mai mult, dacă pofteşti să vezi un dans al ursului, al caprei sau al cerbului, aşa cum se făceau cândva la sărbătorile de iarnă, pe dată execută unul. Ascultând-o, am înţeles de ce în „Amintirile“ lui Creangă, la tot pasul, întâlneşti zicale şi proverbe de tot felul: pentru că graiul nemţean chiar aşa sună.

Totul a pornit în urmă cu mai bine de 30 de ani, de la o nebunie socotită pe-atunci de consăteni, de a ţine cu dinţii de tradiţiile locului. Povestea e simplă: „M-am gândit să strâng obiecte din popor pe care niciodată nimeni nu s-a gândit să le strângă. Am făcut un cărucior şi umblam cu femeia prin sat să strângem lucrurile vechi de prin podurile oame-nilor. Acum avem mulţumire sufletească. Acuma nu mai este ca odată. Eu zic aşa: îmbracă-te cum vrei, dar păstrează tradiţia“, spune meşterul Neculai Popa.

Pătimaş în ceea ce priveşte jocul de măşti şi obiceiurile legate de Anul Nou, Neculai Popa şi-a molipsit şi soţia. „La amândoi ne-a plăcut; parc-am fost traşi într-un cântar“, spune, râzând, Elena Popa. Astăzi, muzeul făcut în propria casă reuneşte circa 20.000 de obiecte, unele lucrate de ei (măşti, sculpturi în lemn şi piatră, costume pentru Anul Nou), altele colecţionate de-a lungul anilor din toate satele din jur. Pe bună dreptate, deci, specialiştii l-au catalogat drept cel mai mare muzeu parti-cular din România.

Căsuţa albă, cu prepeleac

În dorinţa de a avea la ei acasă muzeul pe care şi-l doreau, soţii Popa au transformat mai întâi căsuţa moştenită de la părinţi în locul care să le adăpostească odoarele. Apoi, încet-încet s-au extins, au mai construit o casă, tot după tipicul ţărănesc tradiţional, şi, acum, cam tot ce au prin ogradă e transformat şi adaptat cum se cuvine pentru expoziţie. Pentru ei, şi-au făcut două camere mai mici, într-o latură a curţii, şi altceva nu le mai trebuie.

Turul muzeului începe, aşadar, de la căsuţă, prima transformată în loc de expoziţie, în care pot fi admirate obiecte de etnografie, măşti, costume populare din zonă şi sute de sculpturi în lemn - artă naivă. „Asta-i casa bătrânească a socrilor. Are peste 100 de ani şi e făcută din bârne. Aici avem bundiţe, costume, măşti, tăşti de pădurar“, înşiruie Elena Popa.

Înainte de a intra, un prepeleac „bătrân“, încărcat cu oale pentru lapte, puse la aerisit, aminteşte de verile petrecute la bunici. „Înainte, oamenii aveau câte două-trei vaci de lapte. Nu se colecta, ca acuma. În timpul postului nu se mânca; se aduna şi se mânca după. De aceea, fiecare casă avea şi un prepeleac, unde se ţineau oalele pentru lapte“, ne explică femeia.

Gânditorul de la Târpeşti

Înaintăm în turul nostru spre ceea ce soţii Popa numesc „Muzeul Mare“, o altă casă din curte, la fel de albă, cu acelaşi cerdac din lemn, negru, decorat cu zeci de oale de lut. De-a lungul vremii, şi această casă a fost extinsă şi amenajată pentru zecile de expoziţii din interior.

De pe pereţi rânjesc a voie bună măşti de tot felul, unele mai înspăimântătoare ca altele. Casa e plină ochi cu exponate, grupate, asemeni celor din muzeele consacrate, pe o anumită tematică.

Câteva odăi sunt dedicate arheologiei şi descoperirilor din zona Târpeşti, pentru că, am uitat să vă spun, Neculai Popa e şi arheolog amator. Tot aici se găsesc şi colecţiile de monede şi bancnote din toate ţările lumii, colecţii de arme vechi, colecţii de insigne şi însemnuri. „Noi am descoperit 20 de aşezări neolitice. Au venit de la Academie, de la Bucureşti, profesori universitari pentru săpături. Profesorii au stat la noi, iar studenţii au fost plasaţi prin vecini. Aici a fost descoperit şi gânditorul de la Târpeşti, asemănător cu cel de la Hamangia. Iaca, e cel din vitrină, cel ghebos; e o copie, pe-acela adevărat l-am dat la Muzeu la Bucureşti“, ne spune cu haz Elena Popa. Apoi continuă: „Astea-s ghiulele de la Cetatea Neamţului, de când s-o bătut Sobieski cu plăieşii, de-o spart zidul cetăţii, astea-s inele cu pecete, aista-i un fragment dintr-o cămaşă de zale, aiestea-s paftale domneşti găsite într-un bordei feudal, asta-i o presă de făcut bani“.

Camera păstorilor şi gospodăria tradiţională

Altă încăpere, altă poveste. E odaia în care sunt păstrate obiectele specifice păstoritului: doniţa de muls vaca, cofa de adus apă, găleata de muls oile, jugul boilor, bâtele ciobăneşti, costumul cio-bănesc, „luat de pe cioban“, răbojul ciobanului. „Pe răboj, ciobanii treceau numărul oilor date la stână şi câte kilograme de brânză trebuia să le dea oamenilor în schimb. Camaşa ciobanului era vopsită cu scoarţă de arin, să se înroşească. La stână, ciobanul mai dădea şi cu smântână pe ea, de rămânea ţapănă. Putea să ploaie cât de tare; nu intra nici un strop de apă“, explică bătrâna.

Ceva mai încolo, şirul, nesfârşit parcă, al obiectelor continuă: punguţe pentru bani (ca cele din povestea lui Creangă), opinci, curele şi chimire de piele, oluri în care se ducea apa la câmp, cavalul, buciumul. „Ţin minte că aici, pe deal, aproape de casa noastră, era un cioban c-o stână. Se scula dimineaţa, mulgea oile şi apoi cânta din fluier şi din bucium. Ai noştri ne trezeau şi ne spuneau: Măi, ciobanii au muls şi oile, acuma cântă din bucium, şi voi dormiţi pânâla amiază?“, îşi aminteşte soţia meşterului Popa.

Următoarea odaie găzduieşte inventarul complet al caselor nemţene, aşa cum erau ele odinioară. Cuptorul cu vatră, laviţe, vase din lut şi lemn întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, străchini, linguroaie, masa şi scaunele cu trei picioare, râşniţa pentru măcinat. Obiectul e văzut, iar zicerea din popor vine fără întârziere: „Bă-trânii noştri aveau o vorbă: de mămăligă din râşniţă şi de peşte din undiţă nu te mai vezi sătul niciodată“.

Mare minune e şi cu covata de pus porcul la saramură, făcută din lemn şi mare cât un stat de om. În ea, nemţenii de odinioară îşi păstrau carnea de porc pe timpul iernii, că aveau copii mulţi şi traiul era greu.

După obiectele de uz casnic vine şi rândul podoabelor: costume de miri, de mireasă, cămaşa de soacră, năfrămile de pus pe capul miresei când se ducea la cununie, brăţări de pus la mână, lada de zestre.

Şi muzeul nu se termină. Vin la rând culoarele cu o colecţie impresionantă de pictură naivă, „ca să nu stea păreţii goi, că mă şi temeam să intru pe-aici de pustiu ce era“, o altă odaie cu lăzi de zestre şi port popular tradiţional, o colecţie bogată de fiare de călcat şi ceasornice, lămpi cu gaz şi alte câte minunăţii vechi ce nici cu mintea nu le poţi cuprinde.