Un medicament care ar fi capabil să armonizeze relaţia dintre inimă şi creier ar determina efecte uimitoare în întreg organismul şi ar îmbogăţi mai presus de orice estimare optimistă compania farmaceutică care l-ar produce. Ar reduce stresul, oboseala, ar încetini îmbătrânirea, ar scădea anxietatea şi ar vindeca minunat depresia.
Un astfel de medicament ne-ar ajuta să dormim bine noaptea şi să fim energici ziua. Cred că ar ajuta să atingem o formă anume de bunăstare psihică, pe care specialiştii au numit-o starea de „flux“. Ea apare atunci cînd ne găsim efectiv scufundaţi într-o activitate şi simţim că avem acces la resurse noi de energie şi creativitate, care efectiv curg odată cu noi. În aceeaşi pastilă ar mai fi cumulate efecte antihipertensive, antiaritmice, anxiolitice şi antidepresive. Poate ar ajunge să fie administrat chiar în apa potabilă şi în mod clar ar apărea ca fiind cea mai frecventă prescriere medicamentoasă. Dar nu există. Şi totuşi?
Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă
Pentru a înţelege cum ar fi posibil, sunt necesare câteva precizări. Emoţiile sunt resimţite în corp, nu în minte. Unul dintre cei care au afirmat acest adevăr, în 1890, este profesorul William James, părintele psihologiei americane, care a spus că o emoţie este înainte de toate o stare corporală şi numai după acea o percepţie în creier. „Simt un nod în gât, mi se strânge stomacul ca un ghem, am inima uşoară, simt fluturi în corp“ sunt mai mult decât un fel de exprimare sugestivă. Inima, ca şi sistemul digestiv, dispune de un creier al său. Îşi secretă propriii hormoni care acţionează şi asupra creierului. În plus, prin câmpul electromagnetic afectează întreg organismul. Inima simte şi, când ea se „exprimă“, influenţează întreaga noastră fiziologie.
Psihiatrul David Servan-Schreiber descrie cazul unei paciente diagnosticate cu atacuri de panică în timpul cărora inima îi bătea din ce în ce mai repede şi mai neregulat, uneori cu stare de ameţeală şi pierderea echilibrului. Medicamentele cardiologului nu au avut efecte, deşi i s-a găsit şi un prolaps de valvă mitrală. La fel, nici antidepresivele administrate pe principiul că originea ritmului neregulat al inimii era de fapt în creier. Doctorul descrie că ritmurile haotice s-au liniştit doar când ea a învăţat „să-i vorbească“ inimii sale. Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă. Mai exact, o ascultă!
Între bătăile inimii nu sunt intervale identice. Deşi numim ritmul inimii ca fiind regulat, el nu este ca al unui metronom. Înregistrări performante au arătat efectele asupra inimii după o activitate relativ banală: calcule matematice simple, scăderi şi adunări. Apoi participanţii au fost rugaţi să îşi amintească evenimente plăcute, menţinând un nivel de atenţie pe inimă, amintiri care au determinat o succesiune de valuri uniforme şi regulate, complet diferite de undele neregulate anterioare, asemenea unei treceri din haos la coerenţă. Fiziologic e vorba de un proces de accelerare versus unul de frânare, prin modularea sistemului nervos simpatic versus parasimpatic. În timp, odată cu vârsta, se pare că inima nu mai poate să încetinească la comandă, adică nu mai reacţionează la emoţiile noastre, şi asta, trebuie să vă spun, nu e un semn deloc bun.
Când nu ne gândim deloc să schimbăm ceva
Iubirea, bucuria, recunoştinţa favorizează cel mai mult coerenţa cardiacă. Acumularea episoadelor haotice, stimulate de furie, anxietate, tristeţe, griji mărunte, epuizează din energia noastră şi ne induce imediat gândul către o schimbare: altă slujbă, alt partener de viaţă, alte circumstanţe. Din fericire pentru noi toţi, fazele de coerenţă nu apar numai în momentele de extaz şi beatitudine. De exemplu, doar prezenţa cuiva, a unui prieten, a animalului de companie, a unei muzici, a unui parfum anume, sau rugăciunea ne poate trece în această stare. Mi se pare important de subliniat că un semn al acestei coerenţe interioare este faptul că atunci nu ne gândim deloc să schimbăm ceva. Ceea ce este, este ceea ce este. Şi e un maxim, luat astfel de la sine, natural. Această stare odihneşte inima în cel mai minunat mod cu putinţă şi prin inimă întreg organismul. Coerenţa inimii e deci medicamentul minune. Nu e o stare de relaxare în sensul clasic al cuvântului. Nu presupune un mediu controlat, liniştit. Apare când trăim pur şi simplu, fără ostilitate, în acceptare. Dacă vă ajută, o fetiţă a descris modul în care ajungea la stare spunând: „când sunt stresată, intru în inima mea şi vorbesc cu mica zână care e acolo... ea îmi spune că totul va fi bine şi uneori îmi spune ce să spun sau să fac“.
Se pare că noţiunea de coerenţă a inimii contrazice teoriile legate de gestionarea stresului. Acele teorii propun metode care să modifice exteriorul, pentru o mai bună relaxare. Dar acţiunea eficientă este exact inversă, adică se orientează numai spre interiorul nostru, care, odată cunoscut şi îmblânzit, are un impact enorm asupra noastră şi implicit asupra evenimentelor care le atragem în jurul nostru. Paşii sunt simpli, se pot face oricând şi oriunde, şi i-aţi găsi probabil şi intuitiv, ca o cunoaştere care deja e în fiecare. Se poate începe cu respiraţii lente şi profunde care vor stimula frâna parasimpatică. Atenţia rămâne pe respiraţii, nu pe gânduri. Fiecare expir ne eliberează şi se resimte ca o uşurare plăcută. Atenţia se orientează concomitent pe regiunea inimii şi vă puteţi imagina că respiraţi prin inimă, inspir şi expir ce curăţă şi hrăneşte. Sau vă puteţi imagina inima ca un copil care pluteşte şi se joacă într-o baie călduţă. Simţiţi căldura şi extinderea din piept, iniţial timidă, ca după o hibernare lungă şi rece, apoi din ce în ce mai puternică. Odată intraţi în coerenţă, putem să vorbim inimii şi să-i percepem răspunsurile.
