Când omul nu ştie şi nu-şi ştie ignoranţa!

Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua ­sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele ­slăvite, săvârșite de Dânsul.

Suntem cu Domnul Hristos într-o anonimă sinagogă, în zi de sâmbătă. Aici apare o femeie care avea un duh de neputință de 18 ani și care era gârbovă, neputându-se ridica nicicum.

Mari făuritori de limbă și de cultură, vechii greci au numit omul, ființa umană anthropos. Sigur că „anthropos” înseamnă ființă umană, viețuitor social, cum ar spune Aristotel, dar și ființă „care privește în sus”. Omul este singura ființă bipedă care privește în sus. Femeia aceasta era în gârbovia ei de 18 ani, spune Evanghelistul Luca, neputând să se ridice ca să privească cerul, să-i sau să-și redea chipul știrbit din ea al lui Dumnezeu. Ea era redusă, din acest punct de vedere, al verticalității, la starea unui animal, de un demon care o chinuia de atâta amar de vreme. De aceea, văzând-o, Domnul a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Și și-a pus mâinile asupra ei și îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu” (versetele 12-13).

În fața unei asemenea fapte, a unei asemenea desfășurări, mai presus de ordinea firească a lucrurilor, unii oameni nasc sentimente favorabile de simpatie, de empatie, de bucurie, de fericire pentru aproapele lor, pentru sora lor care era chinuită atât de cumplit, de atât timp, nemaiputând să se orienteze către cer, adică spre Dumnezeu, „Tatăl nostru (cel din) ceruri”. Sigur că Dumnezeu nu este numai în cer; este pretutindeni, dar așa ne-a învățat Fiul Său să-L numim.

Pe de altă parte, alți oameni, ca mai-marele sinagogii, ‒personificare a insensibilității și a invidiei, de care suferim mulți!,
nu se bucură când unui aproape i se întâmplă un mare bine, de orice gen: material, moral sau duhovnicesc, cu atât mai mult. Cădem, adesea, în formalism, în legalismul acesta cumplit pe care Domnul l-a biciuit necruțător de-atâtea ori. Se aplică aici, cu conducătorul sinagogii, adagiul latin: „Si tacuisses, philosophus mansisses”. El nu se adresează direct lui Iisus, ci celor de acolo, pentru că, Nota bene!, ‒ mâniindu-se că Acesta a vindecat sâmbăta, vituperează mulțimii: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei” (v. 14). Nu doar cu această ocazie, ci și cu altele, precum cu vindecarea orbului din naștere, a omului cu mâna uscată, a celui bolnav de hidropizie (idropică), pe care le-a săvârșit sâmbăta, s-a repetat acest scenariu. Și ai zice: Oare, Iisus Hristos chiar i-a provocat? Sigur că îi provoca sau căuta să-i ațâțe tocmai făcând vindecare în ziua de sabat, când, după tradiție (una îngustă, limitativ-umană), nimeni nu avea voie să facă decât, cel mult, câteva sute de pași, nicidecum altceva, inclusiv abluțiuni rituale la templu sau vindecări.

Domnul Hristos a fost, ai fi tentat să spui, neelegant, deloc culant. Așa să fie? Da, dar asta doar pentru că trebuia să ia atitudine tranșantă împotriva interpretării prea înguste, prea obtuze a legaliștilor farisei, reprezentați aici de căpetenia sinagogii. „Este cineva aici, dintre voi, Care este mai mare decât sâmbăta”, pare a spune. Este Domnul sâmbetei, va pronunța El cu altă ocazie. Și dacă Eu, Creatorul cerului și al pământului, sunt printre voi, mai țineți cont de o prescripție care a fost valabilă doar pentru un timp? Când tot de la El știm, fără echivoc: „Nu omul a fost făcut pentru sabat, ci sabatul pentru om”
(Mc 2, 27).

Mântuitorul îi răspunde acestui fariseu, care a încins spiritele și care are aliați din sinagogă pe lângă el: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la ­iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?”.

Părintele Arsenie Boca are unul dintre profundele sale cuvinte ce se referă la pagubele directe pe care le poate aduce omul prins în capcana dreptății cu orice preț: „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Așa se face că în mintea strâmbă a legalistului, a cazuistului, a fariseului de astăzi, legea era deformată. Era cu totul distorsionată, punându-se preț, mai mult, pe o prescripție legală decât pe valoarea unică a existenței umane! Dacă boul sau asinul îl duci și-l adapi, în zi de sâmbătă, cu cât mai mult se cuvenea ca această femeie, chip al lui Dumnezeu, fiică a lui Avraam, să fie vindecată sâmbăta!

Permiteți o mică digresiune, extrasă din înțelepciunea indiană, de limbă sanscrită; patru rostiri scurte, capitale, despre omul care știe sau care nu știe: 1) omul care nu știe, dar care nu știe că nu știe, este periculos. Evitați-l!
2) omul care nu știe, dar știe că nu știe, este neputincios. Ajută-l, învață-l să știe. 3) omul care știe, dar nu știe că știe, este adormit. Trezește-l! 4) omul care știe și știe că știe este înțelept. Urmează-l! Unde s-ar încadra „bimbașa” sinagogii de azi? Mai degrabă în primul aforism: cel care nu știe și nu-și dă seama că nu știe, învățându-i strâmb sau deformat pe alții, așa cum s-a întâmplat de-a lungul timpului și se întâmplă până astăzi la noi, în toate departamentele, nivelurile edu­caționale, culturale, spirituale. Atât de mulți sunt oamenii din primele trei „districte” și atât de puțini din cea de-a patra categorie: a înțelepților!

Să fim cu luare aminte cum ne poziționăm față de aproapele nostru și pe cine urmăm cu adevărat. Căutăm modele. Întotdeauna omenirea a căutat și va căuta modele. Dar modelul suprem, paradigma de omenitate nu a putut fi niciodată găsită la nivelul uman, la scară umană. Orice mare înțelept al lumii, fie din Antichitatea indiană, greacă, chineză sau egipteană, până la cei din zilele noastre, nici unul, oricât de genial va fi fost, nu a putut fi identificat ca model suprem pentru umanitate. Pentru că prototipul absolut este deopotrivă dumnezeiesc și omenesc, adică teandric! Nici sfinții măcar, ci Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

Mai trebuie observat și altceva: faptul că Iisus apare intempestiv în sinagogă; începe să învețe și de cum o vede pe femeie nu mai așteaptă nici un ceas sau zi, ci o tămăduiește. Nu doar ca să-i critice pe farisei (știind, oricum, ce va urma), ci pentru a ne dezvălui prețiozitatea clipei. Orice lucru care se amână rămâne, de cele mai multe ori, neterminat. Nu-l mai facem. Lasă că îl fac mâine! Or, în materie de credință și de mântuire, lucrurile stau cu atât mai mult astfel. Pentru că, de fapt, ce este al nostru? Trecutul: mort! Prezentul sau viitorul? Viitorul este în mâinile lui Dumnezeu; doar prezentul este al nostru!

În Patericul egiptean apare figura unui bătrân care se lupta cu gândul: Lasă astăzi, că te vei pocăi mâine! Iar el răspundea gândurilor (logismos) care veneau perfid din partea celuilalt: „Nu! Astăzi mă voi pocăi și mâine, fie voia lui Dumnezeu; facă El ce-o vrea cu mine. Astăzi le voi face spre mântuirea mea. Iar dacă Dumnezeu vrea să mă mântuiască și mâine, atunci cu atât mai mult și mâine voi lucra la mântuirea mea”.

Nu faceți, așadar, ceea ce prea mulți dintre noi facem: să amânați. Sunt atâtea locuri în Noul Testament cu privire la oameni, precum cei din Capernaum, care aduc pe prietenul lor slăbănog și care nu mai puteau aștepta nici măcar preț de câteva minute ca Domnul Hristos să li-l vindece, ci dau la o parte acoperișul, lăsându-l pe prietenul lor, cu pat cu tot, în fața întâlnirii vieții sale: cea cu Doctorul sufletelor și al trupurilor. Ai zice: nu puteau să mai aștepte un ceas, două, ca să se împrăștie mulțimile? Nu! Nu mai puteau să aștepte, pentru că ardeau de dorul regăsirii demnității originare a tovarășului lor.

Așa să fie și în viața noastră, să căutăm cu dor permanent, de zi cu zi, mântuirea (J. Breck, ­Dorul de Dumnezeu), pe care facă Bunul Dumnezeu, cu iubirea Sa preamilostivă, s-o aflăm și de care să ne bucurăm în veci.

(Pr. conf. dr. Alexandru-Corneliu Arion, Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației, Târgoviște)