Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Duhul şi Mireasa
(Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni nu a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.
Cincizecimea (Rusaliile) este marea sărbătoare a trimiterii în lume a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt lucra în lume de la începutul zidirii. Acum vine însă într‑un chip nou. Vine ca rod al lucrării de mântuire a lui Hristos, încununată prin Jertfă și Înviere. Şi vine pentru ca, prin El, de această lucrare de mântuire să se poată împărtăși întreaga zidire. Duhul Creator al lui Dumnezeu, Cel care la primul început al lumii „Se purta pe deasupra apelor” (Fac 1, 2), vine să recreeze lumea în și după chipul lui Hristos. Vine să‑I pregătească Mirelui Hristos Mireasa cea „fără pată și fără zbârcitură” (Efes 5, 27).
În Evanghelia acestei duminici, trimiterea sau dăruirea Duhului Sfânt este anunţată de Mântuitorul ca un eveniment viitor, ce avea să aibă loc în urma preamăririi Sale. Iată cuvintele pe care El le‑a rostit la templul din Ierusalim, în mijlocul unei mari mulţimi de oameni, veniţi aici în pelerinaj la una dintre marile sărbători iudaice (Sărbătoarea Corturilor): „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7, 37‑38). Şi evanghelistul adaugă imediat această importantă precizare: „Iar aceasta a zis‑o despre Duhul pe Care aveau să‑L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, căci Iisus încă nu fusese preaslăvit” (v. 39). Astfel, Iisus Se prezintă ca Izvorul „apei celei vii” (cf. In 4, 10 și urm.), al Duhului Sfânt și sfinţitor; dar trimiterea Duhului Sfânt asupra celor ce cred în El este plasată în viitor, în directă legătură cu preamărirea Sa, prin Cruce, Învierea și Înălţarea la ceruri.
Biserica, extensiunea prin Duhul Sfânt a umanității îndumnezeite a lui Hristos
Tot ca un eveniment viitor anunţă Mântuitorul și întemeierea Bisericii Sale. Într‑adevăr, după importanta mărturisire a lui Petru, la Cezareea lui Filip, că Iisus este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt 16, 16), Domnul vorbește despre „zidirea” (întemeierea) Bisericii Sale la timpul viitor: „… voi zidi Biserica Mea și porţile iadului nu o vor birui” (v. 18).
Dacă luăm în considerare cele două vestiri, apare limpede că ele coincid. Venirea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii se constituie, în planul istoriei mântuirii, ca unul și același moment. Duhul Sfânt vine asupra ucenicilor și face din ei Trupul lui Hristos, Mireasa Sa. Biserica este această realitate cu totul nouă și minunată care ia fiinţă prin unirea Cerului cu pământul, a lui Dumnezeu cu oamenii. Această unire s‑a împlinit mai întâi în Persoana lui Hristos. În El, mai întâi, S‑a unit Dumnezeu cu omul. Hristos este deopotrivă Dumnezeu adevărat și Om adevărat, cele două firi, dumnezeiască și omenească, fiind unite în Persoana Sa în chip „neîmpărţit și nedespărţit, neamestecat și neschimbat” (după formula Sinodului al IV‑lea Ecumenic, de la Calcedon). Această unire s‑a făcut tot prin lucrarea Duhului Sfânt. Iar Biserica, Trupul lui Hristos, nu este decât extensiunea în lume, în creaţie, prin Duhul Sfânt, a umanităţii îndumnezeite a lui Hristos.
Hristos și Duhul Sfânt
În Hristos, în Persoana și în lucrarea Sa, Duhul Sfânt este mereu prezent. De la Întruparea Sa ca Om, „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” (Simbolul credinţei) până la Jertfa Sa, „prin Duhul Cel veșnic” (Evrei 9, 11), și până la Învierea Sa din morţi (Rom 8, 11; I Petru 3, 18), Duhul Sfânt este necontenit asupra Mântuitorului. Însuși titlul de Mesia (în ebraică Maşiah), tradus în grecește prin Hristos, înseamnă Unsul Domnului. Ungerea Sa o constituie, de fapt, Duhul Sfânt. În Vechiul Testament, ungerea preoţilor, a regilor și a prorocilor preînchipuia adevărata și desăvârșita ungere pe care o va poseda Mesia‑Hristos. Iisus Însuși, având deplina conștiinţă a mesianităţii Sale, arată că în El se împlinește cuvântul profetic: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M‑a uns să binevestesc săracilor, M‑a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi și să vestesc anul plăcut Domnului” (Lc 4, 18‑19 â Is 61, 1‑2). Textele biblice care vorbesc despre sălășluirea Duhului în Hristos sau despre lucrarea Duhului asupra lui Hristos trebuie înţelese în legătură cu firea Sa omenească. Sfântul Vasile cel Mare zice: „De la început (Sf. Duh) e prezent în trupul Domnului, pentru că El I S‑a făcut ungere și‑L însoţește nedespărţit…; toată activitatea lui Hristos se desfășoară în prezenţa Duhului” (Despre Sfântul Duh, 140 C).
Hristos deschide, „în Trupul Său”, pentru toţi oamenii, „fraţii” Săi (Evrei 2, 11), „calea cea nouă și vie” (Evrei 10, 20) a unirii lor cu Dumnezeu. Iar această unire se face prin „ungerea” Aceluiași Duh Sfânt care I‑a fost Lui Însuși „ungere”. „Anul plăcut Domnului” pe care‑l vestește Hristos, Unsul Domnului, este timpul în care, prin El, toţi cei care cred în El se împărtășesc și ei de ungerea cu Duhul Sfânt. „Anul plăcut Domnului” este timpul Împărăţiei, care este, de fapt, Împărăţia Duhului Sfânt sau Împărăţia lui Hristos prin Duhul Sfânt. Inaugurarea acestui timp, a ceea ce s‑a putut numi, cu drept cuvânt, „epoca Duhului Sfânt” o constituie Biserica, în care primim „arvuna Duhului” (II Cor 1, 22; 5, 5).
Anunțarea venirii Duhului
Venirea Duhului Sfânt este anunţată de prorocul Ioil (3, 1 și urm.) ca un eveniment al „zilelor din urmă”, adică al epocii mesianice. Dar este anunțată, stăruitor, și de Mântuitorul, ca rod al preamăririi Sale.
Profeţia lui Ioil se împlinește la Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime și este citată pe larg de Sfântul Apostol Petru în cuvântarea pe care a rostit‑o atunci: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa. Încă și peste slugile Mele și peste slujnicele Mele voi turna, în acele zile, din Duhul Meu și vor prooroci…” (Fapte 2, 17 și urm.).
Cu venirea lui Hristos și cu trimiterea, prin El, a Duhului Sfânt, istoria mântuirii lumii a atins punctul ei culminant, a ajuns în „zilele din urmă” ale ei (cf. Evrei 1, 2). „Timpul Bisericii”, adică întreaga perioadă dintre prima și a doua venire a lui Hristos, este un timp al plinirii. În calitate de credincioși creștini, trăim, în Biserică, acest timp culminant al istoriei, în care Duhul Sfânt este prezent și lucrează în lume.
Mântuitorul a vorbit adeseori ucenicilor Săi despre venirea Sfântului Duh. Mai ales Sfânta Evanghelie de la Ioan cuprinde mai multe astfel de vestiri ale acestui moment spre care este aţintită cu stăruinţă privirea Sa. Înainte de Sfintele Sale Pătimiri, Domnul le vorbește lămurit despre venirea Celui Care le va fi „Mângâietor” după plecarea Sa la Tatăl: „Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să‑L primească, pentru că nu‑L vede, nici nu‑L cunoaște; voi Îl cunoașteţi, că rămâne la voi și va fi în voi” (In 14, 17); „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care‑L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v‑am spus Eu” (In 14, 26); „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In 15, 26); „Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte aude va vorbi și cele viitoare va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti” (In 16, 13‑14).
Ce ne spun aceste texte despre Duhul Sfânt? Din ele de desprind câteva învăţături esenţiale, mai ales în ce privește lucrarea Duhului Sfânt în și între credincioșii creștini.
În primul rând, Duhul Sfânt este o Persoană dumnezeiască, alături de Tatăl și de Fiul. Acest adevăr este exprimat cu foarte mare claritate în multe alte locuri din Sfânta Scriptură. Voi cita numai două dintre ele. Mai întâi un cuvânt al lui Iisus Cel înviat, atunci când îi trimite la misiune pe Apostolii Săi și le poruncește să boteze „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). Apoi binecuvântarea trinitară care încheie Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Având această învăţătură, Biserica a condamnat erezia lui Macedonie, care, în secolul al IV‑lea, nu recunoștea în Duhul Sfânt o persoană dumnezeiască și, implicit, lepăda credinţa în Sfânta Treime. Sinodul al III‑lea Ecumenic a formulat articolul 8 din Simbolul credinţei, prin care mărturisim că Duhul Sfânt este „Domnul (adică Dumnezeu) de viaţă făcătorul” și că „împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”.
Abateri de la adevărul credinței
N‑ar fi cazul să insistăm asupra acestui important punct al învăţăturii creștine, fixat o dată pentru totdeauna la un sinod ecumenic. Dar acest adevăr dumnezeiesc este și astăzi contestat de unii rătăciţi. Este contestat cu vehemenţă, de pildă, de martorii lui Iehova, pentru care Dumnezeu este numai o singură persoană, astfel că nici Fiul și nici Duhul Sfânt nu sunt persoane divine. Dar este contestat și de mulţi „teologi” aparţinând unor Biserici care, oficial, mărturisesc dogma Sfintei Treimi. Astfel, într‑un impunător „Dicţionar biblic” reformat (Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, ed. a III‑a, Valence‑sur‑Rhone, 1973, p. 371), autorul articolului despre Sfântul Duh scrie: „Este greu de înţeles de ce teologia creștină a vrut să vadă în Duhul un ipostas divin, o personalitate distinctă de Tatăl și de Fiul”. Mai amintesc o carte a unui teolog romano‑catolic care susţine că Biserica n‑a crezut în dumnezeirea lui Hristos și a Duhului Sfânt înainte de sfârșitul secolului I al erei creștine și că „formulele trinitare” din Noul Testament ar fi simple formulări de tip iudaic, iar nu afirmaţii trinitare propriu‑zise (M.‑É. Boismard, A lâaube du christianisme. Avant la naissance des dogmes, Paris, Cerf, 1998).
Întreg Noul Testament contrazice aceste rătăciri, oferind o bază fermă pentru credinţa că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, împreună cu Tatăl și cu Fiul. Duhul Sfânt „din Tatăl purcede” (In 15, 26). Catolicismul a falsificat această învăţătură revelată, prin adaosul Filioque (â şi din Fiul). Această rătăcire are consecinţe grave nu numai în ce privește înţelegerea dogmei Sfintei Treimi, ci și în planul învăţăturii despre mântuire și despre Biserică. Filioque a fost una din cauzele principale ale Marii Schisme de la 1054, când Catolicismul s‑a rupt de Biserica cea adevărată. Despre Duhul Sfânt Care are să vină la Cincizecime, Mântuitorul zice că‑L va trimite Tatăl, în numele Său (In 14, 26), dar și că El Îl va trimite de la Tatăl (In 15, 26). Ceea ce nu înseamnă altceva decât că pe Duhul Îl trimite Tatăl prin Fiul. Confundând trimiterea de la Cincizecime cu purcederea Sa din veci din Tatăl, Catolicismul face din al doilea text un temei al ereziei sale despre Filioque. Zicând însă: „Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl”, Mântuitorul nu spune altceva decât ceea ce am auzit în Evanghelia de astăzi, anume că dăruirea Duhului Sfânt este consecinţa preamăririi Sale prin Cruce și Înviere. Duhul Sfânt ni‑L dă pe Hristos: „… din al Meu va lua și vă va vesti” (In 16, 14). Hristos este darul. La începuturile Bisericii, păgânii susţineau în faţa creștinilor că zeii lor ar fi adus lumii diferite daruri și‑i întrebau: „Dar Hristos al vostru, ce a adus El lumii?” La care creștinii răspundeau: „Hristos S‑a adus pe Sine Însuși!” Ceea ce numim „har” nu este altceva decât umanitatea cea îndumnezeită a lui Hristos care se dăruiește lumii, care se împarte credincioșilor. Lucrarea Duhului Sfânt este tocmai împărtășirea „harului”, adică a darului care este Hristos Cel preamărit.
„Vă va învăța pe voi toate...”
Despre Duhul Sfânt Mântuitorul zice - și încă în mod repetat - că este „Duhul adevărului” (In 15, 26; 16, 13). Această importantă afirmaţie justifică insistenţa noastră aici asupra unor puncte ale învăţăturii de credinţă. Căci „Duhul adevărului” nu are nimic de‑a face cu erezia, cu rătăcirea de la adevărata credinţă. Nimeni nu primește și nu învaţă pe alţii rătăciri de la credinţă prin „Duhul adevărului”. Mântuitorul zice și că Duhul Sfânt este Cel care‑i va călăuzi pe Ucenicii Săi „la tot adevărul”, că‑i va învăţa toate și că le va aduce aminte tot ceea ce le‑a spus El. Scrierile Noului Testament (mai ales Faptele Apostolilor) - ca și întreaga literatură patristică și toată istoria Bisericii - mărturisesc adevărul și experienţa acestei călăuziri de către Duhul Sfânt a Bisericii și a credincioșilor care rămân cu smerenie în ascultarea dumnezeieștii învăţături și în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Astăzi sunt mulţi aceia care profesează tot felul de rătăciri religioase - uneori foarte grave și cu consecinţe catastrofale nu numai pe planul vieţii sufletești personale, ci și pe planul vieţii bisericești și chiar al celei sociale - și care pretind că fac acest lucru în numele Duhului Sfânt și se prezintă ca oameni „duhovnicești”. Un lucru trebuie să ne fie foarte clar: nici o doctrină eretică nu are dreptul să se autorizeze cu numele Duhului Sfânt, care este „Duhul adevărului”. Dacă cineva îmbrăţișează o cale rătăcită, acela dovedește că a ieșit de sub călăuzirea Duhului Sfânt și că s‑a lăsat înșelat de duhurile cele rele.
„Unde e Duhul Sfânt, acolo e Biserica și tot harul”
Care este criteriul prin care să recunoaștem că ne aflăm sub călăuzirea Duhului Sfânt? Răspunsul este clar: integrarea deplină în Biserică și în exigenţele ei. De ce? Pentru că Duhul Sfânt și Biserica sunt una. Așa precum S‑a odihnit Duhul Sfânt asupra lui Hristos și a rămas nedespărţit de El, tot așa Se odihnește Duhul Sfânt asupra Bisericii și rămâne nedespărţit de ea. La aceeași problemă, a criteriului de recunoaștere a faptului că ne aflăm în Duhul Sfânt, iar nu într‑un duh de rătăcire, răspunde și Sfântul Irineu atunci când zice: „Unde e Biserica, acolo e și Duhul Sfânt, și unde e Duhul Sfânt, acolo e Biserica și tot harul” (Contra ereziilor, III, 24, 1, PG 7, 966). Duhul Sfânt este „sufletul” Trupului tainic al lui Hristos, adică al Bisericii. Sfântul Apostol Pavel ne înfăţișează Biserica nu numai ca Trupul lui Hristos, ci și ca templul Duhului Sfânt (I Cor 3, 16). Duhul Sfânt umple de daruri Biserica și pe credincioșii ei.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm” (Gal 5, 25). „Trăirea (existenţa) în Duhul” o avem în Biserica lui Hristos, ca unii care am primit viaţa lui Hristos prin Sfintele Taine. Ceea ce avem noi de făcut - în loc de a ne deda, cu trufie, la speculaţii religioase și de a ne expune astfel rătăcirii de la credinţă - este de a fructifica, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, darul vieţii celei noi; trăirea „în Duhul” să fie astfel concretizată prin „umblarea în Duhul”. Roadele sunt cele care arată dacă trăim sau nu în Duhul. Nu vorbirea în limbi sau vreo altă „harismă”, cum susţin penticostalii. Sfântul Apostol Pavel zice că „rodul Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă‑răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” și altele ca acestea (Gal 5, 22‑23). Având acest „rod”, vom avea certitudinea că suntem „în Duhul”.
Şi încă ceva: niciodată să nu ne credem suficient de duhovnicești. Sfântul Serafim de Sarov afirmă că scopul vieţii creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Adică o continuă dobândire a Lui, o continuă îmbogăţire în Duhul Sfânt. Sfinţii Apostoli, deși „s‑au umplut de Duhul Sfânt” la Cincizecime (Fapte 2, 4), n‑au socotit că s‑a încheiat aici străduinţa lor de a‑L dobândi pe Duhul Sfânt. La o anumită vreme după Cincizecime, ni se spune iarăși că „s‑au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Fapte 4, 31). Căci „apa cea vie” a Duhului Sfânt este de așa fel încât, cum zic Sfinţii Părinţi, cu cât bei, cu atât mai mult însetezi. Cu cât ai dobândit pe Duhul Sfânt, cu atât mai mult te umpli de dorinţa de a‑L dobândi.
Când simţi această sete și când bei cu nesaţ din apa cea vie, atunci auzi și glasul Duhului (cf. In 3, 8), care susură blând în inima ta. Glasul „Duhului Fiului” care strigă în inima ta „Avva, Părinte!” (Gal 5, 6). Şi pe Mireasă care, „în Duhul”, Îl strigă pe Mirele ei. „Şi Duhul și Mireasa zic: Vino!” (Apoc. 22, 17). „Marana tha - Domnul nostru, vino!”
(I Cor 16, 22).