Milostenia schimbă daruri pământeşti în comori cereşti

Evanghelia Duminicii a XII-a după Rusalii (Tânărul cel bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El i-a zis: de ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie. Tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Atunci a zis către ucenicii Săi: adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii Lui, auzind aceasta, s-au tulburat foarte tare şi I-au zis: cine poate atunci să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Tânărul bogat din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, despre care se vorbeşte în pericopa evanghelică din Duminica a XII-a după Rusalii, îl reprezintă pe omul care, deşi are o situaţie materială bună, deşi este corect din punct de vedere moral, păstrează totuşi în suflet un dor după ceva mai înalt decât ceea ce poate să-i ofere avuţia materială şi etica ireproşabilă.

Răspuns pentru o întrebare sinceră şi directă

„Învăţătorule bun, ce să fac, ca să am viaţa veşnică?”, i se adresează un tânăr bogat Mântuitorului Hristos. Auzind că a fost numit „bun”, Mântuitorul răspunde că nu doreşte să fie numit aşa, pentru că numai Dumnezeu este bun, arătându-ne din nou prin aceasta adânca Sa smerenie, întrucât El nu aşteaptă să fie lăudat ori măgulit, ci toată lauda ca-re I se aduce Lui o întoarce spre Dumnezeu. Pe de altă parte, în comportamentul tânărului care-L numeşte pe Mântuitorul „Învăţătorule bun” se poate citi nu numai un respect, un comportament cuviincios, ci şi faptul că a el simţit că Iisus nu învaţă numai prin înţelepciune, ci învaţă şi prin bunătate. Probabil că el auzise mai dinainte, despre Iisus, că nu doar vorbeşte frumos şi înţelept, ci şi că a ajutat pe mulţi să-şi schimbe viaţa, să se ridice din boală şi suferinţă, din păcat şi din patimi. Mai degrabă din acest motiv i-a spus „Învăţătorule bun” şi nu „Învăţătorule înţelept”.

Când Mântuitorul Iisus Hristos aude întrebarea tânărului: „Ce să fac, ca să am viaţa veşnică?”, îi răspunde: „Dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile”. Atunci el a întrebat: „Care?”. Iar Mântuitorul Iisus Hristos enumeră pe cele mai cunoscute porunci ale Vechiului Testament, şi anume: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta” şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Auzind acestea, tânărul i-a răspuns: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte?”. Văzând insistenţa tânărului, Mântuitorul îi spune: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie”. La auzirea acestor cuvinte, tânărul bogat, care împlinise până atunci cu stricteţe poruncile din Vechiul Testament, s-a întristat şi a plecat, iar Evanghelia ne spune şi motivul: „căci avea multe avuţii”. Nu a mai întrebat nimic, nu a mai răspuns nimic şi, fără explicaţii, a plecat întristat.

Mântuitorul Iisus Hristos, după cum vedem, respectă întristarea şi libertatea tânărului. Nu-l consolează, nu diminuează şi nu schimbă sfatul dat. Pentru că tânărul bogat a fost sincer şi direct, dovedind râvnă pentru viaţa veşnică, şi răspunsul Mântuitorului a venit într-o formă concisă, chiar dacă sfatul cel bun pe care-l primise tânărul nu putea fi împlinit imediat.

Sfatul „Învăţătorului bun” a fost împlinit printr-o convertire lentă

După plecarea acestui tânăr bogat, evlavios şi virtuos, dar, totuşi, neputincios a împlini sfatul primit, Iisus se întoarce către ucenici şi zice: „Adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”.

Cuvântul „cămilă” poate fi înţeles şi ca denumind cunoscutul animal, dar, prin asemănarea termenilor în limba greacă, are şi sensul de funie groasă. Aşadar, înţelegem din cuvintele Mântuitorului că mai uşor trece funia prin urechile acului, decât intră bogatul în împărăţia cerurilor.

În legătură cu primul sens, se spune că în Antichitate exista la Ierusalim o poartă îngustă şi joasă numită „urechile acului”, prin care cămilele nu puteau trece decât în genunchi şi cu capul plecat. Această imagine, foarte familiară contemporanilor Mântuitorului Hristos, a avut, cu siguranţă, reverberaţii deosebite în mintea ucenicilor Săi. Totuşi, indiferent de interpretarea cuvântului „cămilă”, înţelesul cuvintelor Mântuitorului ne trimite cu gândul la marea dificultate de a intra în împărăţia cerurilor, atunci când suntem ataşaţi prea mult de bogăţii pământeşti.

Rămaşi uimiţi, spune Evanghelia, ucenicii L-au întrebat pe Iisus: „Cine poate atunci să se mântuiască?”.

Înainte de a ne oferi răspunsul aşteptat de apostoli, Evanghelia ne spune că Mântuitorul a privit la ei. Acest amănunt, că Iisus nu doar a vorbit, ci i-a privit în ochi, este foarte important. Prin privirea directă a ucenicilor, Hristos a vrut să fixeze şi mai bine în sufletul lor adevărul învăţăturii pe care urma să-l rostească prin cuvinte, şi anume: „La oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Îndreptându-Şi privirea spre ucenici, în timp ce a rostit aceste ultime cuvinte cuprinse în pericopa evanghelică a acestei duminici, Mântuitorul a privit şi în viitorul tânărului care primise invitaţia de a-I deveni şi el ucenic.

Aşadar, Evanghelia acesta se încheie cu evidenţierea dificultăţii intrării bogatului în împărăţia cerurilor, pe de o parte, dar şi cu speranţa oferită de ultimele cuvinte ale Mântuitorul Iisus Hristos, că ceea ce e cu neputinţă pentru oameni devine posibilitate când omul cere ajutorul lui Dumnezeu. Altfel spus, ceea ce nu poate face omul prin propriile sale puteri sufleteşti poate realiza cu ajutorul puterii lui Dumnezeu, cu harul Sfântului Duh.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în cuvintele Mântuitorului: „la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” cuvinte de speranţă, dar şi de profeţie asupra viitorului tânărului bogat, care a plecat întristat. Potrivit Sfintei Tradiţii, tânărul bogat s-a hotărât în sfârşit, după multă luptă cu sine însuşi şi multă rugăciune, să împlinească sfatul Învăţătorului bun. A vândut averea sa, a împărţit banii săracilor şi L-a urmat pe Iisus.

Aşadar, tânărul a confirmat ceea ce doar se bănuia în tainicele cuvinte ale Mântuitorului din finalul pericopei Evangheliei din această duminică. Mântuitorul, fiind atoatecunoscător, ştia că îndemnul Său nu va rămâne fără roadă, că, după o necesară luptă cu sine însuşi, după ce întristarea va determina o analiză serioasă a rostului vieţii omeneşti şi a valorii reale ale averii pământeşti, sfatul Său cel bun va fi dus la împlinire.

Nimic din ceea ce este trecător nu poate împlini dorinţa de viaţă veşnică

Evanghelia acestei duminici este plină de învăţături duhovniceşti. În primul rând, învăţăm de la acest tânăr bogat, dar evlavios şi moral, că omul, chiar şi atunci când are o situaţie materială asigurată în lumea aceasta, bunurile materiale limitate şi trecătoare nu pot niciodată să ofere sufletului lui bucuria vieţii veşnice. Sufletul omului, creat după Chipul lui Dumnezeu Cel veşnic şi infinit, este permanent în căutarea lui Dumnezeu Cel veşnic şi infinit, Cel netrecător şi nelimitat. E atât de doritor de veşnicie sufletul omului, încât nimic din lumea aceasta nu-l poate satisface pe deplin. Nimic din ceea ce este trecător nu poate răspunde dorinţei lui de viaţă şi iubire veşnică. Numai Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit în iubirea Sa poate umple sufletul omului cu viaţă şi iubire veşnică. Aceasta este adâncimea căutării din întrebarea tânărului evlavios şi bogat, şi anume: „Ce să fac, ca să am viaţa veşnică?”. Aceasta este cea mai frumoasă întrebare, nu doar pentru un tânăr, ci pentru orice om: „Ce să fac, ca să am viaţa veşnică?”.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă această frumuseţe unică a întrebării tânărului, atunci când spune: Ce folos avem de viaţa aceasta trecătoare, dacă în timpul ei nu căutăm viaţa cea veşnică, netrecătoare?

O mulţime de tineri sunt preocupaţi cum să-şi facă o carieră, cum să se descurce singuri, cum să-şi cumpere o casă, cum să-şi întemeieze o familie trainică, cum să-şi asigure o situaţie de un anumit confort material. Mai puţini sunt aceia care îşi pun însă această întrebare a vieţii: „Ce să fac, ca să am viaţa veşnică?”. Aceştia sunt tinerii credincioşi care ştiu că mai întâi trebuie să caute împărăţia lui Dumnezeu, şi celelalte se vor adăuga: locul de muncă, familia, casă binecuvântată.

În Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, după ce tânărul bogat a spus: „Învăţătorule, acestea toate le-am păzit din tinereţile mele” (Mc. 10, 20), se spune că Iisus a privit la el cu dragoste (Mc. 10, 21), apreciind căutarea lui sinceră şi profund umană, dorinţa sa sfântă de viaţă veşnică.

Nu ne putem mântui numai prin evlavie, ci e nevoie şi de milostenie

Tot din Evanghelia acestei duminici mai aflăm un alt adevăr, deosebit de important: că nu este suficient să fii evlavios şi virtuos, nu e suficient să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi, să nu înşeli, să nu mărturiseşti strâmb, adică nu este suficient să te abţii de la rău, ci trebuie să faci şi mult bine, ca să fii desăvârşit. Iar cel mai mare bine pe care-l putea săvârşi acest tânăr bogat era milostenia, ajutorarea săracilor.

Tânărul din Evanghelie era un om evlavios şi moral, dar zgârcit. Bogatul evlavios şi corect din punct de vedere moral, era, totuşi, în adâncul inimii lui, un om iubitor de averi şi nemilostiv. Iar Mântuitorul îi spune că va fi desăvârşit când va fi milostiv şi darnic. Astfel, imediat se constată dificultatea tânărului de a se dezlipi de lucrurile limitate şi trecătoare, de a renunţa la cele pământeşti pentru a avea comoară cerească, adică de a renunţa la ceva pentru a se uni cu Cineva.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că nu ne putem mântui numai prin evlavie, dacă nu suntem şi milostivi, mai ales când dispunem de multe bunuri materiale. Când nu avem nici un bun material, milostenia noastră se arată prin cuvântul mângâietor, prin fapta şi sfătuirea bună, prin rugăciunea pentru altul, printr-o vorbă de încurajare, prin cuvântul de consolare, dar, când avem avuţii materiale, milostenia se arată mai ales prin ajutorarea săracilor. De aceea, Biserica nu a cultivat numai Liturghia, ci şi filantropia, ajutorarea celor nevoiaşi, atât duhovniceşte, cât şi material.

Tânărul bogat primeşte sfatul de a renunţa la agonisirea sa materială, pentru a dobândi comoară spirituală în inima lui, căci toate cele materiale acumulate de noi sunt ameninţate de risipire, numai fapta bună are calitatea de a se imprima în sufletul nostru ca o lumină ce ne însoţeşte în veşnicie.

„Invitaţie la o legătură de iubire veşnică cu Dumnezeu”

Sfatul Mântuitorului, dat tânărului bogat, de a renunţa la ceva, pentru a urma pe Cineva este o invitaţie la o legătură de iubire veşnică a omului cu Dumnezeu Cel bun, Care Şi-a arătat iubirea şi bunătatea Sa în Hristos Cel bun şi milostiv. De asemenea, în cuvintele Mântuitorului vedem şi o prefigurare a Bisericii. „Urmează Mie” înseamnă: Fă-te ucenic al Meu! Intră în comuniune cu Mine şi în comunitatea celor care Mă urmează! Când îl cheamă pe tânăr să devină ucenic, de fapt îl îndeamnă să devină creştin, să intre în Biserica iubirii lui Hristos, în Biserica iubirii Preasfintei Treimi. Prin aceasta, noi vedem că Mântuitorul îl cheamă pe tânărul care gândea şi acţiona după legile Vechiului Testament să păşească în Noul Testament, să devină următor al Lui şi al Evangheliei Sale.

Ca să fii desăvârşit trebuie să fii următor al lui Hristos, trebuie să fii milostiv sau darnic şi să cultivi legătura cu Hristos pentru că El, Dumnezeu-Omul, este, cu adevărat, bogăţia cea veşnică şi nesfârşită a slavei şi fericirii netrecătoare a Preasfintei Treimi.

„Să dărâmăm idolii ascunşi în inima noastră”

În sfârşit, din această Evanghelie mai învăţăm că nu este uşoară schimbarea vieţii omului şi orientarea ei pe calea desăvârşirii, că fără luptă şi întristare nu este posibilă părăsirea căilor greşite. Foarte adesea ne întristăm când Hristos, prin Evanghelie, ne cheamă să ne schimbăm viaţa, să dărâmăm idolii ascunşi în inima noastră, adică patimi camuflate, şi să lăsăm să vină în locul lor iubirea şi lumina lui Hristos. Totuşi, toate sunt cu putinţă când căutăm sincer viaţa veşnică şi cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, cei ce ne aflăm în căutarea mântuirii, să putem împlini sfaturile cele bune ale lui Hristos-Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române