Se poate omul schimba în bine?

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.

Tema schimbării reprezintă în istoria umanității un loc frecventat în atât de multe moduri, forme și conținuturi încât am putea să ne exprimăm, de la început, scepticismul în a mai găsi, acum, la capătul atâtor sinteze filosofice și ideologice, sensuri sau rețete noi pentru provocarea esențială a oricărei vieți, respectiv schimbarea omului în bine. Un lucru este clar: schimbarea seduce atât în plan personal, cât și în plan public. Aplicațiile moderne ale acestei teme se întrevăd în organizarea mesajelor politice, sociale, dar mai ales în plan economic. Se vorbește mult despre schimbare și se valorifică potențialul utopic al schimbării. Ni se spune mereu că va fi mai bine într-un viitor mai luminos, că trebuie să construim o lume sau o societate care va fi mai bună, în care nu ne vom mai lovi de căderile ce ne limitează existența acum și aici, inegalități, discriminări, sărăcie, boli, suferințe, chiar și moarte. 

Istoria, cel puțin cea recentă, a demonstrat că așa-zisele lumi mai bune sau perfecte ale omului, adevărate proiecții în plan lumesc ale ființei umane, cu tot ce are ea mai problematic și mai fascinant, se pot transforma în lumi ale terorii și ale crimei, în care existența ajunge să se cufunde într-un abis însetat de sânge și în care cuvintele își pierd corespondența cu realitatea profundă și ascunsă a existenței umane. Viața veșnică este un dar al lui Dumnezeu, nu o construcție omenească.

Pocăința, calea către cunoașterea lui Dumnezeu

Plecând de la aceste câteva sumare constatări despre utopiile umane ale diverselor îm­părății, secondate mereu de eșecuri și deziluzii, ne întrebăm, în această duminică, prima după sărbătoarea Botezului Domnului, corespunzătoare începutului propovăduirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este sensul schimbării omului în bine și cum poate fi aceasta atinsă. Este oare posibil?

Cuvântul principal al pericopei evanghelice din această duminică este: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” El reprezintă îndemnul care marchează firul roșu al Evangheliei după Matei, respectiv prezența anunțată a Împărăției cerurilor. De altfel, tema Împărăției cerurilor este în mod deosebit prezentă în cele trei Evanghelii sinoptice. Evanghelia, vestea cea bună, poate fi sintetizată în anunțarea prezenței unei adevărate lumi noi, sau a unei noi împărății, care tocmai pentru că nu este lumească - precum sunt cele pe care le fabricăm noi în istorie -, ci este a cerurilor, diferă fundamental de toate utopiile și manipulările pe care noi le atribuim ideii de lume dezirabilă sau perfectă.

Dar ca să înțelegem ce este această lume cerească, această împărăție atât de diferită de cele strict omenești, față de care nutrim speranțe, dar exprimăm mereu nemulțumiri, trebuie să luăm aminte la arhitectura îndemnului evanghelic și să înțelegem că proximitatea Împărăției cerurilor este legată de pocăință. Pericopa evanghelică de astăzi condi­ționează pocăința de cunoașterea apropiată a Împărăției cerurilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ Mai mult decât atât, fără pocăință nu poate fi nici sesizată, nici înțeleasă sau cunoscută realitatea nouă - noutatea desăvârșită a Evangheliei -, respectiv, Împărăția cerurilor. Dar dacă pentru a sesiza prezența acestei împărății trebuie să exprimăm pocăință, ce este de fapt pocăința? Și de ce aceste două realități, pocăința și Împărăția cerurilor, sunt atât de strâns legate în organizarea textului și a mesajului evanghelic?

Schimbarea minții, adevărata transformare a omului în bine

Din punct de vedere etimologic, dar și teologic, pocăința (metanoia) înseamnă schimbarea minții. Atunci când Sfinții Părinți explică pocăința sau schimbarea minții, ei pun accentul pe dinamica interioară a minții - ca cea mai înaltă parte a sufletului uman - și pe trecerea acesteia de la întuneric la lumină. Nu întâmplător prologul mesajului evanghelic de astăzi este dat de fragmentul din cartea lui Isaia (9, 1), care profețește cum „poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi peste voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci”. Sfinții Părinți ne arată faptul că îndemnul „pocăiți-vă” reprezintă, de fapt, un îndemn direct la o schimbare totală și definitivă a modului în care omul se raportează la realitate, la bine și la rău, la lumină și la întuneric, la viață și la moarte, o schimbare - singura, de altfel - care îi permite omului să Îl cunoască pe Dumnezeu. Iar această schimbare începe și se manifestă prin pocăință și are în sine, în potență, cunoașterea Împărăției cerurilor.

Același îndemn, dar exprimat în Evanghelia după Marcu, pune în legătură pocăința cu Evanghelia: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 5). Datorită acestui fapt suntem îndreptățiți nu să punem Împărăția cerurilor într-o realitate a istoriei similară împărățiilor lumești, ci să ne luminăm cu acest gând: că Împărăția cerurilor este realitatea credinței în Evanghelie, este realitatea sfințitoare și mântuitoare a Bisericii, în care este posibilă schimbarea în bine a omului, actualizându-se și continuând toată viața, tot prin pocăință.

Împărăția cerurilor venită pe pământ este Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Trupul Său sfințit și sfințitor, care ne strânge laolaltă într-o comuniune diferită de diversele comuniuni specifice împărățiilor lumești. Am putea spune că, de fapt, istoria Bisericii este singura istorie adevărată a schimbării omului în bine. Desfrânați deveniți sfinți, ucigași deveniți martiri, călăi deveniți asceți, toți sfinții Bisericii dau mărturie de această statornică schimbare a omului în bine, spre Dumnezeu, prin pocăință.

Dincolo de toate dependențele și patimile omului contemporan care încearcă (dacă mai încearcă!) pe diferite căi nerevelate, în mod iluzoriu, să fie liber și să se schimbe într-un bine pe care nu și-l poate defini coerent, pericopa evanghelică din această duminică ne învață că adevărata schimbare a omului în bine se datorează pocăinței adevărate, nu celei de pretext, ci acelei pocăințe continue, trăite ca un mod firesc de a face parte din comuniunea Împărăției cerurilor, adică din ceata celor care, cu ajutorul harului lui Dumnezeu lucrător în Biserica Ortodoxă, dau mărturie mereu de acest adevăr: da, omul se poate schimba în bine!