Zaheu - un „păcătos” smerit

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Părintele Constantin Galeriu, de la a cărui naştere s-au împlinit nu demult 100 de ani, mărturisea în vremea studenţiei noastre impresia că i-s mai dragi creştinii păcătoşi decât cei plini de virtuţi... „Şi ştiţi de ce? - a întrebat retoric. „Pentru că sunt mai smeriţi!” Apoi, a adăugat: „Avem, desigur, mulţi creştini virtuoşi, corecţi, harnici, milostivi, care nu lipsesc de la biserică, dar unii dintre ei, sărmanii, sunt aşa de vanitoşi, aroganţi chiar, parcă prea conştienţi de «virtuţile» lor... Pe când, dimpotrivă, mulţi dintre cei încărcaţi cu povara a fel de fel de păcate ţin capul plecat, se ruşinează de starea lor, se smeresc, adică. De aceea am zis că mi-s mai dragi!”

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă!”

Fără nici un efort de analiză, ne dăm seama că părintele Galeriu avea toate motivele să-i simtă mai apropiaţi pe aceştia din urmă. Asta nu înseamnă, desigur, că i-a exclus din preocupările pastorale pe ceilalţi sau că nu şi-a revărsat dragostea părintească şi asupra lor. Dar cei smeriţi sunt ei înşişi mai apropiaţi sufleteşte de semeni, inclusiv de slujitorii Bisericii, decât cei mândri, vanitoşi, care se cred plini de virtuţi. Şi apoi, să nu uităm, Biserica este a tuturor, nu doar a celor virtuoşi, ci şi a celor plini de păcate: pentru toţi a murit şi a înviat Hristos. El Însuşi a spus-o: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă!” (Matei 9, 13). Şi, în acelaşi context: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi!” (Matei 9, 12).

Am evocat acum mărturisirea părintelui Galeriu, întrucât ea se potriveşte foarte bine cu „episodul Zaheu”, descris admirabil de Evanghelistul Luca. Atitudinea acestui vameş plin de păcate, în clipa în care L-a întâlnit pe Mântuitorul, este aceea a unui păcătos smerit, adică a unui om nu doar conştient de păcatele lui, ci şi doritor, din toată inima, a se îndrepta. Iar experienţa vieţii lui Zaheu poate fi şi experienţa multora dintre noi, chiar dacă sub forme diferite. De aceea, felul în care s-a apropiat el de Dumnezeu este exemplar pentru oricine vrea să ia seama, încât vorbim, pe bună dreptate, nu numai de „pilda Zaheu”, ci şi de „reţeta Zaheu”, folositoare pentru îndreptarea, vindecarea şi rezolvarea greşelilor, bolilor şi problemelor noastre. Să ne amintim pe scurt, aşadar, „istoria” mântuirii lui şi a casei lui, mai precis prin ce s-a făcut el „pildă” şi „reţetă” pentru noi.

Patru etape ale experienţei lui Zaheu

Urmărim patru puncte ale experienţei sale: primul este legat de conştientizarea că drumul vieţii lui era greşit; al doilea are în vedere recunoaşterea concretă a greşelilor; al treilea reprezintă căutarea soluţiilor de a ieşi din această stare; iar ultimul se referă la comportamentul ulterior. Şi acum, să le completăm: Zaheu era nu doar un simplu vameş care aduna dările la Ierihon pentru stăpânirea romană, ci „mai-marele” vameşilor. Toate izvoarele istorice care vorbesc despre această categorie socială îi descriu ca pe nişte funcţionari corupţi, slugarnici faţă de stăpânitorii romani, dar nemiloşi cu sărmanii de la care adunau nu numai dările obişnuite, ci cu surplusuri cât mai multe pentru punga proprie. Iar Zaheu era şeful corupţilor, cel care cu bună-ştiinţă „patrona” jefuirea conaţionalilor, în interesul stăpânirii străine, dar şi în interes personal. Aşa va fi procedat ani de-a rândul... Până într-o bună zi, când a auzit de Iisus, de învăţăturile şi de minunile Lui. Mai ales de învăţătura nemaiauzită sub soare că trebuie să-i iubeşti pe toţi oamenii, inclusiv pe vrăjmaşi. Ceva cu totul nou! El, Zaheu, nu iubea pe nimeni şi nimic, în afară de propria persoană şi banii. De aceea, comparativ cu tot ce auzise despre Iisus şi învăţătura Sa, a realizat în acea bună zi că drumul vieţii lui era greşit! Aşa se face că la trecerea lui Iisus prin Ierihon, Zaheu s-a urcat în sicomor să-L vadă. Ce s-a întâmplat mai departe, ştim.... Intrăm acum în următoarele două faze: a recunoaşterii greşelilor şi a găsirii soluţiilor pentru a le repara (îndrepta). Ne impresionează la el mai ales disponibilitatea lui de „a întoarce” banii celor păgubiţi. Şi nu numai datoria pro­priu-zisă, ci „împătrit”. A sesizat, altfel spus, că atitudinea faţă de cele materiale este definitorie pentru starea morală. Într-adevăr, dacă vrei să ştii ce fel de om e cineva, e bine să-i observi atitudinea faţă de bani. Deschidem aici o mică paranteză cu o constatare în acest sens făcută de Petre Ţuţea, filozoful nostru creştin, cu totul remarcabil. Spunea el într-un interviu televizat, prin anii '90-'91: „Am asistat odată la un parastas făcut la o biserică din Dămăroaia. Şi acolo, la sfârşit, un popă bătrân a spus despre bani că se pot asemăna cu o scară: poţi să urci sau să cobori cu ei... Să urci în Rai sau să cobori în iad!” Apoi, după un moment de tăcere, cu spontaneitatea lui hâtră, Ţuţea adaugă: „Ai auzit? Popa, nu eu!” Ultimul punct important din convertirea lui Zaheu exprimă transformarea lui din hrăpăreţ şi avar în mărinimos şi darnic, după întâlnirea cu Iisus. Dacă până atunci el cobora spre iad pe scara banilor, acum a început să urce, pe aceeaşi scară, spre Rai. Acelaşi om cu numele, altul cu fapta. Iar la numele lui frumos („zakkai” în ebraică înseamnă „curat, pur”), adaugă acum numele faptelor frumoase. O veche tradiţie, consemnată în „Constituţiile Apostolice”, ne spune că el a fost însoţitor al Sfântului Apostol Petru în câteva misiuni, apostol care l-a rânduit mai apoi Episcop al Cezareii Palestinei, urmându-i în acest scaun lui Corneliu, fostul sutaş. Biserica îl pomeneşte la 20 aprilie, socotindu-l în numărul celor 70 de ucenici ai Domnului.

Pocăinţa paradigmatică a unui vameş

Cuvântul „pocăinţă” înseamnă mai mult decât ceea ce ne sugerea­ză grecescul „μετάνοια” (metánoia), pe care-l invocăm adesea: schimbarea minţii, schimbarea felului de a gândi. Mai mult chiar decât vechiul slavon „pokajati” (kajati - a regreta), de la care avem termenul românesc. Specialiştii în studii biblice precizează că verbul ebraic „shuv”, pe care l-au folosit prorocii Vechiului Testament, înseamnă „a întoarce” (subst. „teshuva” - întoarcere), termen întâlnit, de pildă, în Iezechiel 18, 30 („Shuvu...” - „întoarceţi-vă...”). Aşa este redat şi în Septuaginta: nu apare „metanoeíte” (ca în Matei 4, 17), ci „epistrafíte” („întoar­ceţi-vă”). Înţelegem, astfel, că pocăinţa lui Zaheu nu a însemnat doar un simplu regret, nici doar o schimbare de moment a felului de a gândi, ci o întoarcere efectivă dintr-o cale greşită şi întunecoasă (corupţie, asuprirea aproapelui), în calea luminii evanghelice a Mântuitorului. O schimbare a direcţiei, a sensului vieţii lui. Fizic (material) vorbind, orice om lucid, dacă vrea să ajungă undeva şi observă că a intrat pe sensul opus destinaţiei, nu va continua cu nesăbuinţă acel drum, ci se va întoarce, va schimba sensul. Cu atât mai mult în viaţa spirituală: intrat pe calea unui păcat sau, mai grav, a unui viciu, într-o direcţie opusă mântuirii, creştinul înţelept nu va înainta orbeşte, spre a lui pierzare, ci se va întoarce pe calea evanghelică, după exemplul minunat al lui Zaheu.

Notăm, în final, că l-am numit înadins „un păcătos smerit” pe Zaheu, deoarece numai păcătoşii care se smeresc sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi, în consecinţă, se pot mântui. Şi acum, concluzia firească pentru noi: păcătoşi suntem toţi, nu-i aşa? Atunci, ce ne lipseşte? Răspunsul ni-l dă, iată, „păcătosul” Zaheu, prin pilda smereniei sale.