De-a lungul timpului, creştinismul, prin predica orală, prin scrieri şi prin cultul său, a propovăduit învăţătura descoperită de Mântuitorul Hristos. Opera de creştinare a lumii a fost de lungă durată, iar Biserica a fost nevoită să facă faţă unor neîntrerupte obstacole dinăuntru şi din afara ei, legate de concepţiile religioase, filosofice şi morale ale societăţii din mijlocul căreia proveneau creştinii.
Pe lângă stabilirea învăţăturilor de credinţă, Biserica a formulat şi o serie de măsuri legislative, privind viaţa morală şi cultică a membrilor ei. A condamnat toate obiceiurile superstiţioase, magice sau vrăjitoreşti, care se infiltraseră în viaţa unor creştini, ameninţând curăţenia moralei creştine.
Cel mai vechi canon formulat de un sinod împotriva vrăjitoriei este canonul 24 al Sinodului din Ancira (314): „Prezicătorii şi cei ce urmează moravurile păgânilor, ori introduc în casele lor pe oarecare spre aflarea farmecelor sau şi pentru curăţie, să cadă sub canonul penitenţei de cinci ani, potrivit treptelor hotărâte, trei ani de prosternare şi doi ani de rugăciune, fără împărtăşanie“.
Cel mai aspru pedepseşte pe vrăjitori Sf. Vasile cel Mare. Iată ce spune el în canonul 72: „cel ce se dă pe sine vrajitorilor sau unora ca acestora, acela se va canonisi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor“. Sf. Vasile consideră păcatul vrăjitoriei la fel de grav ca cel al ucigaşilor de oameni şi al celor lepădaţi de Dumnezeu, adică îi opreşte de cele sfinte de la 10 la 20 de ani. Canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic şi canonul 83 al Sf. Vasile stabilesc: „Cei care se duc la vrăjitori sau fermecători şi cei ce se supun norocului şi ursitei şi genealogiei şi cei ce zic gonitori de ploi şi cei ce confecţionează amulete şi prezicătorii să cadă sub canonul penitenţei 6 ani, iar dacă stăruie în aceasta, să se excomunice“.
