Aşezământul de la Dragomirna şi valoarea sa duhovnicească

Despre Sfântul Paisie de la Neamţ s-a vorbit foarte mult în ultima vreme, mai ales după descoperirea importanţei Filocaliei în viaţa Bisericii. Rolul său de isihast a covârşit orice altă reprezentare posibilă, excluzând aproape total calitatea sa de întemeietor de mănăstiri şi priceput păstor spiritual al acestora. Am considerat că este necesar să analizăm puţin şi condiţiile de bază pe care Sfântul Paisie le cerea membrilor comunităţii sale monahale şi am ales în această direcţie aşezământul pe care el l-a creat pentru Mănăstirea Dragomirna.

O viaţă pusă în slujba lui Dumnezeu

Despre viaţa şi munca stareţului isihast Paisie s-au scris suficiente lucrări, iar aceasta a fost prezentată deja de câteva ori şi în articole. Nu vom insista decât asupra aspectelor principale. S-a născut pe 21 decembrie 1722, într-o familie preoţească, fiind singurul dintre cei 12 copii care a reuşit să supravieţuiască o vreme mai îndelungată. Orfan de tată încă de la 4 ani, a luat decizia să intre în monahism în jurul vârstei de 17 ani. După îndelungate căutări, s-a stabilit pentru trei ani, între 1743 şi 1746, în Principatele Române, de unde se va retrage la Muntele Athos. Aici va petrece 17 ani, revenind pe meleagurile române în 1763. Se stabileşte iniţial la Dragomirna, dar va trebui să părăsească mănăstirea împreună cu un mare număr de ucenici în 1775. Ajunge apoi la Secu, în 1775, iar din 1779 primeşte şi conducerea Mănăstirii Neamţ. Trece la cele veşnice în 1794, fiind în vârstă de 72 de ani. Sfântul Paisie a fost nu doar un egumen duhovnicesc, ci şi un priceput gospodar, reuşind, prin ajutorul lui Dumnezeu, să transforme aceste mănăstiri în lăcaşuri spirituale de înaltă valoare.

Lepădarea iubirii de avere - prima condiţie a monahului

Aşezământul de la Dragomirna a fost notat chiar în primul an petrecut de Sfântul Paisie acolo. Este clar că stareţul a dorit să precizeze încă de la început regulile esenţiale pe care monahii trebuiau să le respecte pentru a continua să facă parte din obştea sa, dar şi ce trebuie încredinţat celor care doreau să devină monahi. În esenţă, textul este foarte simplu şi denotă o mare claritate. Cele trei virtuţi de bază asupra cărora vom insista sunt în număr de trei: lipsa de avere proprie, ascultarea şi rugăciunea neîncetată. În privinţa lepădării dorinţei de a poseda bunuri, Sfântul Paisie spunea: "Întâiul aşezământ şi rânduială în viaţa noastră de obşte, pe care şi într-un mic şi într-un mai mare număr de fraţi ferit l-am păzit şi, cu darul lui Dumnezeu, îl păzim până acum, este acesta: ca nici unul dintre fraţi, nici într-un chip, să nu aibă nici un fel de osebită agoniseală mişcătoare sau nemişcătoare, nici până în cel mai mic lucru, şi nici să numească ceva al său, ci pe toate cele de la Dumnezeu trimise către alcătuirea vieţii de obşte, de obşte a le avea. (...) Acest aşezământ sau rânduială l-am pus, cu darul lui Hristos, ca un început şi temelie a vieţii noastre de obşte, cu adeverire cunoscând că din aceasta răsare întru fraţii cei ce vieţuiesc de obşte adevărata către Dumnezeu şi către aproapele dragoste, blândeţea, smerenia, pacea, buna înţelegere şi tăierea întru totul a voii sale" (Cuviosul Paisie de la Neamţ, Autobiografia şi Vieţile unui stareţ, Deisis, Sibiu, 2002, pp. 440-441). Lepădarea de propria avere şi dorinţa de a nu avea ceva pe care să îl numeşti al tău duc la întărirea dragostei, un element esenţial pentru păstrarea unităţii obştii monahale. De asemenea, eliminarea iubirii de avere duce la creşterea capacităţii de ascultare şi de încredinţare în sfaturile primite de la duhovnic, aşa cum observă în continuare stareţul.

Ascultarea - bază a obştii monahale

"A doua rânduială, pe care, cu darul lui Hristos, am aşezat-o acestei vieţuiri de obşte a noastră, de care, după cum mi se pare, atârnă toată viaţa monahicească, este aceasta: ca toţi fraţii cei adunaţi cu un cuget şi cu un suflet întru numele lui Hristos în această viaţă de obşte să aibă de datorie, mai înainte de toate şi mai vârtos decât toate, a-şi dobândi ascultare după cuvânt (în înţelegerea duhovnicească), ca una din căile ce duc neabătut în Împărăţia Cerurilor, lăsând în afară şi lepădându-se de toată voia şi socoteala lor şi de rânduiala de sine, iar socoteala şi poruncile părintelui său, dacă vor fi după puterea Sfintei Scripturi, să se sârguiască cu râvnă a le săvârşi şi îndeplini. Şi fraţilor, ca Însuşi lui Dumnezeu, dar nu ca oamenilor, să le slujească până la moarte, cu frica lui Dumnezeu şi cu smerită înţelepciune, cu sufletul şi trupul, după puterea sa" (p. 442). Dacă lepădarea iubirii de avere întăreşte ascultarea, aceasta din urmă se constituie drept bază a vieţii monahale, fără de care nimic nu se poate clădi. Totuşi, Sfântul Paisie face aici un amendament interesant atunci când subliniază că sfatul duhovnicului trebuie să fie "după puterea Sfintei Scripturi". Ascultarea trebuie îndeplinită numai dacă lucrul cerut este într-adevăr duhovnicesc, pentru că şi duhovnicul nu are dreptul să ofere sfaturi subiective care îi îndreptăţesc părerea de sine. Duhovnicul se supune şi el poruncilor Sfintei Scripturi şi trebuie să le urmeze. În altă ordine de idei, ascultarea trebuie îndeplinită inclusiv când vine vorba de ceilalţi fraţi din obşte, deoarece astfel se clădesc dragostea şi preţuirea reciprocă.

Rugăciunea minţii - prima muncă în chilie

Întâietatea rugăciunii minţii între lucrările duhovniceşti a fost subliniată de mulţi Sfinţi Părinţi pe care stareţul Paisie îi menţionează în Aşezământul său. De altfel, la punctul şase în document este stipulat: "În chilii, fraţii sunt datori a şedea după mărturia Sfinţilor Părinţi, cu frica lui Dumnezeu, mai vârtos decât toată nevoinţa, întâietate dând rugăciunii minţii, săvârşită iscusit cu mintea în inimă, ca una ce este dragostea lui Dumnezeu şi izvorul bunătăţilor, după cum mulţi purtători de Dumnezeu despre ea ne învaţă" (p. 444). În continuarea acestui pasaj, Sfântul Paisie menţionează mai mulţi Sfinţi Părinţi, ale căror lucrări se regăsesc şi în cadrul Filocaliei şi care susţin importanţa rugăciunii minţii pentru viaţa duhovnicească. Alături de rugăciunea neîncetată mai sunt precizate şi alte metode duhovniceşti utile pentru desăvârşirea spirituală a fraţilor. "Cea de-a pururea vreme să şi-o istovească fraţii în această rugăciune, iar după aceasta să aibă cu măsură cântarea psalmilor, citirea Vechiului şi Noului Testament şi a cărţilor de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi. Iar pomenirea morţii şi a păcatelor lor, a înfricoşătoarei Judecăţi a lui Dumnezeu, şi muncile cele veşnice şi împărăţia cerurilor şi ocărârea de sine, întotdeauna, atât în chilie, cât şi în oricare alt loc şi în orice lucru trebuie să o aibă fiecare după puterea sa. Şi să se îndeletnicească cu lucrul de mână sau meşteşugul rânduit lui de către egumen. Iar fără lucru să nu şadă în chilie nicidecum, că deşertăciunea tot răul îl învaţă pe călugăr, şi ca de veninul cel purtător de moarte să fugă şi să abată de la ieşirea fără de trebuinţă din chilie şi de vorbele cele nefolositoare" (p. 445). În acest scurt fragment, Sfântul Paisie reuşeşte să sintetizeze principalele acţiuni duhovniceşti ale unui monah. Rugăciunea neîncetată, întărită de citirea Scripturilor, susţinută de gândul la moarte şi ocărârea de sine, devine foarte puternică. Totodată, lenea este unul dintre păcatele de care un monah trebuie să se ferească prin lucrul de mână. Nici un monah în Biserica Ortodoxă nu intră într-o mănăstire pentru a se ocupa doar de lucruri privitoare la rugăciune şi citiri duhovniceşti. El trebuie să muncească pentru a se întreţine. Acest obicei apare încă din secolul al IV-lea începând cu Sfântul Antonie cel Mare.

Concluzii

Aşezământul paisian de la Dragomirna cuprinde reguli esenţiale care se aplică până astăzi în reglementarea vieţii monahale. Lepădarea iubirii de avere, ascultarea necondiţionată şi păstrarea rugăciunii neîncetate, a citirilor duhovniceşti şi a lucrului de mână sunt caracteristici de bază pe care fiecare monah este dator să le înveţe şi să le practice. Sfântul Paisie nu a reglementat reguli dificil de îndeplinit sau complex de înţeles. El s-a rezumat la prezentarea cât mai simplă şi eficientă a vieţii monahale şi a condiţiilor de bază pentru subzistarea ei. Pe lângă regulile cuprinse, caracteristica lor de simplitate ne dezvăluie un lucru util: viaţa duhovnicească nu este greu de înţeles, dar fără practică, nici o teorie nu va fi vreodată plină de substanţă. Cât despre rezultatele duhovniceşti ale obştilor Sfântului Paisie, credem că le cunoaşteţi deja...