Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 316 „Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina și temelia vieții călugărești, este strâns legată de
11 Feb, 2026
Când să vorbești și când să taci?
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 321-322
„Uneori (Sf. Cuv. Paisie de la Neamț) grăia către ucenicii săi aceste cuvinte:
– Fraților, nu voiesc să vă temeți de mine ca de un stăpân înfricoșat, ci să mă iubiți ca pe un părinte, precum și eu vă iubesc pe voi ca pe niște fii ai mei duhovnicești.
Iarăși se spunea despre marele stareț Paisie că, de se întâmpla în sobor tulburare și scârbă vreunui frate și acela venea la cuviosul să-i spună necazul, îndată starețul îl binecuvânta și-l lua înainte cu cuvântul, nelăsând fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci și mângâietoare, ducea mintea fratelui departe de întristare. De asemenea, în vorbirea sa ținea seama de firea și așezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înțelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură, potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt fie din iscusința sa, fie din sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare și ieșea de la stareț bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.
Alteori grăia starețul și acestea:
– Când văd pe fiii mei duhovnicești nevoindu-se și silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare și smerenie, am în sufletul meu atât de mare bucurie duhovnicească, încât nici în Împărăția cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ținând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind și petrecând în lenevire și iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat.”
(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)
.jpg)
