Cum ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 64-65

„Intrând în nevoința vieții monahale, Sfântul Grigorie (Decapolitul) râvnea două lucruri, fără de care nici un creștin nu se poate mântui. Mai întâi căuta să se dezbrace de cugetele rele și să se îndumnezeiască prin rugăciune, prin post și priveghere, prin citirea Sfintei Scripturi, prin smerenie și iubire. Apoi dorea să mărturisească dogmele dreptei credințe și să apere Ortodoxia de tot felul de eresuri care loveau în vremea sa Biserica lui Hristos. Ajutat de harul Duhului Sfânt, în puțină vreme a biruit ispitele tinereții și toate ­cursele vrăjmașului diavol. Apoi, Sfânta Evanghelie și învățăturile dumnezeieștilor Părinți i-au întărit credința și l-au pregătit, ca pe un bun ostaș al lui Hristos, să intre în lupta cea duhovnicească împotriva hulitorilor iconoclaști care distrugeau sfintele moaște și sfintele icoane, numindu-le idoli.

Cu atâta tărie se împotrivea pe față luptătorilor de icoane, încât mergea din loc în loc, din mănăstire în mănăstire, de la Constantinopol în Asia Mică, de la Decapole în Tesalonic, apoi la Roma, în Sicilia și din nou la Tesalonic. Peste tot apăra cultul ortodox al sfintelor icoane, învățând, îmbărbătând, mustrând și uneori răbdând bătăi, prigoniri și ame­nin­țări cu moartea pentru cinstea sfintelor icoane.

(...) Pe măsură ce se ostenea pentru apărarea icoanelor și dogmelor ortodoxe, Sfântul Grigorie Decapolitul ducea, totodată, o înaltă viață duhovnicească. Pentru aceasta, ajungând vas ales al Sfântului Duh, a primit darul facerii de minuni și al cunoașterii celor viitoare. (...) Într-o noapte, făcând rugăciune din inimă către Dumnezeu, a căzut în uimire și a văzut strălucind din cer o lumină ca soarele peste peștera în care se afla și peste locul din jur, urmată de o bună mireasmă care a umplut chilia și inima cuviosului. Lumina și mireasma cerească au ținut mai multe zile.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, Pr. Narcis Stupcanu)