Despre paternitatea duhovnicească

Dacă cineva este recunoscut ca fiind cel prin care Dumnezeu vorbeşte sau lucrează, acesta nu este el însuşi, ci cei care vin la el fac din acesta un părinte sau o maică duhovnicească. După cum subliniază şi Mitropolitul Kallistos de Diokleia, „în sânul vieţii continue a comunităţii creştine, devine clar poporului lui Dumnezeu care este adevăratul paznic al Sfintei Tradiţii, că o persoană sau alta are darul paternităţii spirituale. Atunci, în mod liber şi de o manieră informală oamenii vin la ele, pentru a cere sfat sau învăţături. De fapt, această regulă vrea ca iniţiativa să vină din partea nu a părintelui spiritual, ci a ucenicilor; astfel, copiii săi spirituali revelează pe duhovnic lui însuşi“.

Numeric vorbind, este adevărat că monahii au ocupat şi ocupă încă un loc important în această mişcare. Adesea, părinţii spirituali se înscriu şi ei într-o filiaţie care poate urca până departe, în rândul sfinţilor. În secolul trecut avem ca exemple pe stareţul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, pe părintele Paisie Aghioritul, ucenicul Sfântului Arsenie Capadocianul. Există apoi întreaga suită de stareţi de la Mănăstirea Optino, care şi-au transmis această harismă aducându-ne aminte de imaginea lui Elisei primind cojocul lui Ilie şi harul pe care îl avea, îndoit.

Că aceşti părinţi sunt renumiţi sau nu, aceasta nu are nici o importanţă. Esenţială nu este personalitatea părintelui spiritual, ci mai important este ca Duhul Sfânt să-şi poată face lucrarea sa prin ei. În majoritatea cazurilor, părinţii spirituali au o experienţă a vieţii în Dumnezeu care le dă o anumită frumuseţe a sufletului, care dă o nerăbdare de a-i întâlni pe aceşti oameni.

Îndrumător al sufletelor

Avva Pimen, un părinte al deşertului egiptean din secolul al IV-lea, spunea: „Fii pentru fratele tău un model, nu un judecător“. Primul rol pe care oamenii îl aşteaptă de la un părinte spiritual este, în mod sigur, acela de sfătuitor, de îndrumător, ca un ghid al munţilor care îţi arată direcţia cea bună. Iar aceasta presupune ca el să aibă o experienţă a vieţii în Dumnezeu, să cunoască drumurile care duc în vârf, trecătorile, fundăturile, prăpăstiile şi capcanele ce trebuie evitate. În această perspectivă, există diferite stiluri de paternitate spirituală, care merg de la porunca fără vreo explicaţie: „tu trebuie să faci asta“, până la propoziţia care cheamă la responsabilitate şi la libertate pe ucenicul duhovnicului. Nu trebuie să punem în opoziţie aceste stiluri diferite: se poate, într-adevăr, ca anumite persoane, în împrejurări deosebite, să aibă nevoie de îndrumări directe, fără echivoc, care să le arate clar sensul în care trebuie să acţioneze.

Dacă este vorba de părintele duhovnicesc, el trebuie să fie un canal prin care trece Duhul Sfânt. Sfatul său nu trebuie să vină dintr-un demers intelectual, din propriul său raţionament logic sau etic, constând în a cântări dacă să fie „pentru“ sau „contra“, ci din inspiraţia pe care Dumnezeu i-o va comunica în inimă, prin rugăciune. Cuviosul Serafim de Sarov, acest mare sfânt rus al secolului al XIX-lea, simţea foarte bine acest fapt în discuţiile sale duhovniceşti pe care le avea cu credincioşii. El putea să taie scurt un dialog, dând binecuvântarea sa, după care spunea: „Mergeţi acum. S-a sfârşit. Dacă aş continua, aş vorbi de la mine şi nu de la Duhul Sfânt“.

Totul trebuie centrat pe rugăciune

Nu trebuie uitat că paternitatea spirituală este relaţie, interacţiune între două persoane. Când ucenicul vine către părintele său duhovnicesc, el trebuie să pregătească această întrevedere prin rugăciune: dacă el nu Îl caută pe Dumnezeu din toată inima, dacă orgoliul este pus în locul smereniei, dacă doreşte să primească un răspuns uman sau o confirmare a proiectelor sale, ce poate să facă, cum poate duhovnicul să ajute persoana în cauză să afle voia lui Dumnezeu? Nu, pentru ca Dumnezeu să Se reveleze, trebuie să-L dorim fără condiţii din partea noastră.

A spune că paternitatea spirituală este interacţiune, semnifică, de asemenea, că ea este şi o întâlnire profundă. Părintele spiritual nu este un număr sau un individ, ci o persoană ireductibil unică în fiinţa sa, în experienţa sa duhovnicească, în relaţia sa cu Dumnezeu, el este chemat să facă sau să spună ceea ce este mai drept în fiinţa sa. La o aceeaşi întrebare pusă de două persoane, el poate răspunde „da“ uneia şi „nu“ alteia.

Ceea ce deranjează pe anumite persoane vizavi de paternitatea spirituală este faptul că se utilizează cuvântul „părinte“, „tată“ atunci când Hristos a spus în mod expres să nu folosim acest cuvânt decât în dreptul Părintelui ceresc. De fapt, există mai multe interpretări asupra cuvintelor rostite de Hristos. Exegeza corectă ar fi că Mântuitorul ne pune în gardă mai cu seamă pentru a nu face din noi sau din alţii „tată“, adică de a nu lua locul lui Dumnezeu sau de a nu pune pe nimeni în locul lui Dumnezeu. Dar, mai ales când vorbim despre părintele spiritual cu literă mică, aceasta înseamnă că prin har, prin determinare divină, o persoană a fost aleasă pentru a ajuta pe alta să se nască la viaţa în Dumnezeu, pentru a-l mângâia sau a pune înaintea ochilor lui o oglindă, unde el să se poată vedea aşa cum este în faţa lui Dumnezeu.

Părintele spiritual are, desigur, o responsabilitate importantă, dar nu trebuie pus pe un piedestal sau cu atât mai puţin să fie idolatrizat, căci nu este el, ci Duhul Sfânt care lucrează prin el. El rămâne, aşadar, o persoană cu propria sa căutare spirituală, propriile păcate şi suferinţe. Pentru asta nimeni nu-şi poate face un titlu de glorie din faptul că este părinte duhovnicesc. Din această cauză el trebuie să stea cu teamă şi cu cutremur înaintea Domnului.

Părintele spiritual, o fiinţă a compasiunii

Printre diferitele dimensiuni ale paternităţii spirituale este una mai importantă decât cea de a sfătui - este compasiunea, ca fruct al iubirii dumnezeieşti.

Ucenicul părintelui trebuie să experimenteze în duhovnicul său iubirea fără margini, infinită şi necondiţionată, şi să înţeleagă cât de mult este iubit de Dumnezeu, oricare ar fi situaţia în care se află. Părintele spiritual trebuie să devină astfel icoana compasiunii divine, el trebuie să poarte în inima sa pe ucenicul său până la capăt, înţelegându-se aici şi starea de păcat a celui din urmă. Astfel, se poate întâmpla ca părintele duhovnicesc să ajungă la concluzia că, pentru diverse raţiuni, incapacitate spirituală, ruşine personală sau insuficientă pregătire, ucenicul său nu a reuşit să-şi deschidă inima complet, să-şi pună păcatele înaintea lui Dumnezeu. Este o situaţie care poate fi dureroasă, dar părintele spiritual trebuie să meargă până la a zice lui Dumnezeu: „Fie ca păcatele sale să atârne pe umerii mei; eu sunt cel pe care Tu trebuie să îl primeşti cu greşelile lui“. Ceea ce face dintr-o persoană un părinte spiritual este, mai întâi, capacitatea sa de rugăciune, de mijlocire, de compasiune pentru celălalt, apoi capacitatea de a lua asupra sa suferinţele şi păcatele altuia în faţa lui Dumnezeu. Altfel spus, păcatul altuia devine păcatul propriu, suferinţa altuia devine suferinţa sa. Acest fapt se prezintă înaintea lui Dumnezeu într-o stare de străpungere a inimii, de convertire, de lacrimi, de rugăciune. Ne aflăm aici, în inima experienţei paternităţii, care este, de asemenea, sensul profund, ontologic al celei de a II-a porunci evanghelice: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Este, desigur, lucru cel mai teribil de trăit pentru că, dacă o face, părintele trebuie să ştie să primească harul fără de care nimic nu este posibil şi, dacă nu o face, el devine responsabil înaintea lui Dumnezeu de a nu săvârşi ceea ce se cuvenea. Aceasta este crucea părintelui duhovnicesc, paharul pe care trebuie să îl bea până la capăt şi care poate fi amar.

De fapt, duhovnicul nu are altă opţiune. Dacă vrea să trăiască în Hristos şi ca Hristos să trăiască în el, duhovnicul trebuie să intre în aceeaşi chenoză precum Cuvântul care S-a făcut trup. Nu este aceasta lucrarea creştină prin experienţă?

Stareţul Sofronie de la Essex exemplifică, cu cuvintele Mitropolitul Kallistos, care ilustrează perfect ceea ce a scris despre părintele Amfilohie, fondator şi părinte spiritual al Mănăstirii Evanghelismos din Patmos: „Acest stareţ ar fi zis că părintele spiritual suferă, se trudeş-te, plânge şi se roagă mai mult decât toţi care vin la el. Doar cu această condiţie poate el sluji tuturor celorlalţi“.

Traducere şi adaptare de Augustin PĂUNOIU, după revista Cahiers Saint-Silouan, nr. 7, articolul Sur la paternité spirituelle, par Pasteur Pierre-André Pouly