Hotarele mâncării: înfrânarea, îndestularea şi săturarea

Ce este lăcomia pântecelui? Dorinţa de a mânca ceva nou în fiecare zi? Voluptatea gustului? Mâncatul necuviincios? Ideea de plăcere asociată cu mâncarea? Probabil că este puţin din toate acestea şi, în acelaşi timp, superioară tuturor. Caracteristica de bază a lăcomiei constă în excesivitate.

Când auzi termenul de lăcomie, te gândeşti aproape instinctiv la prea mult sau, oricum, mai mult decât ai avea nevoie. Sfântul Grigorie Sinaitul ne propune să descoperim care sunt treptele mâncatului cu măsură şi cum putem evita această patimă a lăcomiei pântecelui.

Ce este lăcomia pântecelui?

Această patimă a fost definită în multe feluri şi asociată cu manifestări diverse de Sfinţii Părinţi. În literatura obişnuită, însă, aproximativ toate manifestările lăcomiei au fost considerate mai mult sau mai puţin normale. Dacă privim modalitatea de desfăşurare a banchetelor antice, aşa cum este aceasta descrisă spre exemplu în Satyriconul lui Petronius, înţelegem de ce lăcomia pântecelui a fost asociată de asceţi la început cu o ghiftuire animalică. Unele persoane aveau obiceiul de a mânca şi de a bea până li se făcea rău. Am spune că acesta este doar nivelul inferior al lăcomiei pântecelui. Mai jos de atât nu se poate merge. În timp însă, Sfinţii Părinţi au expus mai multe trepte "rafinate" ale lăcomiei pântecelui. S-a ajuns la discuţii legate de preferinţa unui anumit fel de mâncare în detrimentul altuia, la valabilitatea dorinţei de a simţi un gust bun al mâncării sau pur şi simplu la modalitatea cum mănânci atunci când eşti invitat la masă. Monahii aveau un stil de viaţă infinit mai auster decât cel al laicilor, şi probabil că de aici s-au născut o serie de controverse în această privinţă. Deci, ce este şi ce nu este lăcomia pântecelui? Fără a emite pretenţia unei separări ascetice, am spune că, uneori, este util să aplicăm proverbul latin qoud licet Iovis, non licet bovis (ceea ce este permis lui Jupiter, nu este permis şi unui bou). Ceea ce se potriveşte monahilor nu poate fi întotdeauna potrivit şi pentru laici, iar reciproca este de asemenea valabilă. Posturile aspre monahale pot fi ţinute doar de câţiva laici care doresc o asceză mai amplă. Postul negru, spre exemplu, poate fi ţinut doar de unii creştini, în timp ce pentru alţii este total nepotrivit. Pe de altă parte, varietatea mâncărurilor, reuşitele culinare prezente şi dorinţa de a avea o mâncare cu gust bun, deşi nepotrivite din punct de vedere ascetic pentru monahi, pot fi permise laicilor. Aş spune că punctele comune care pot fi împărtăşite de ambele căi rămân acelea ale considerării mesei drept un prilej de mulţumire faţă de mila lui Dumnezeu şi, neapărat, purtării cuviincioase la masă. Un om care mănâncă într-un mod vulgar este mai de plâns decât cel care mănâncă un pic în plus faţă de măsura sa. Vom trata toate aceste aspecte mai pe larg în articolele viitoare. Acum este momentul să ne punem întrebarea fundamentală: Ce înseamnă lăcomia pântecelui din punctul de vedere al hranei îngurgitate?

Cele trei trepte

În cursul unei discuţii petrecute după o masă (deloc copioasă!), o persoană spunea că nu doreşte să fie lacomă şi să mai ia o bucată de prăjitură, deşi organismul îi cerea acest lucru. Un alt mesean i-a precizat că acesta nu poate fi considerat un act de lăcomie, deoarece nu se săturase de fapt. Credem că avea dreptate în ceea ce spunea dacă citim cu atenţie recomandările Sfântului Grigorie Sinaitul în această privinţă. "Trei hotare are mâncarea: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânarea stă în a se scula cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând; iar săturarea stă în a se îngreuna puţin" (Filocalia, vol. 7, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti 2005, p. 179). Este de la sine înţeles că Sfântul Grigorie Sinaitul nu cere ca doar unul dintre cele trei niveluri amintite aici să fie respectat în detrimentul total al celorlalte două. Totul depinde de context. Contează cât de obosiţi suntem, cât de mult am muncit sau mai avem de gând să muncim şi de locul în care ne aflăm. La o masă festivă, nu putem mânca o felie de pâine spunând că flămânzirea este de preferat săturării, la fel cum, după o zi lipsită de efort, nu vom încerca să mâncăm până simţim că scaunul nu ne mai susţine. Ideea pe care o transmite Sfântul Grigorie Sinaitul este cea de echilibru şi dreaptă socoteală. Dacă avem un pic de discernământ înţelegem că nu trăim sub imperiul regulilor absolute. Nu trăim într-o lume unde toate mâncărurile sunt interzise. Dumnezeu nu Se comportă cu noi ca şi cum am fi nişte copii obraznici care nu mai merită desert. Însă trebuie să fim atenţi să renunţăm la ceea ce ne prisoseşte. Să nu mâncăm de dragul de a ne ghiftui. Sfântul Grigorie Sinaitul precizează: "Iar dacă mai mănâncă cineva după ce s-a săturat, a deschis poarta lăcomiei pântecelui, prin care intră curvia" (p. 179). A mânca în neştire, aceasta este în esenţă lăcomia pântecelui. A fi rob mâncării. Să nu mai poţi să mănânci decât un anumit lucru pregătit într-un anume fel nu mai este lăcomie, ci reprezintă ispita preţiozităţii, a dorinţei de a fi remarcat, răsfăţat, întreţinut la nesfârşit. Despre acest aspect vom vorbi însă cu altă ocazie.

Să nu trecem hotarele (în sus sau în jos)

Sfatul final pe care Sfântul Grigorie Sinaitul ni-l adresează este următorul: "Tu, ştiind acestea cu de-amănuntul, alege ce e mai bun după puterea ta, netrecând hotarele. Căci numai cei desăvârşiţi sunt în stare, după Apostol, a şi flămânzi şi a se şi sătura (Filipeni 4, 12), şi a avea putere în toate" (p. 179). Încă o dată virtutea discernământului se dovedeşte a avea o importanţă capitală. Să alegem după puterea noastră, ne sfătuieşte acest mare ascet. Nu ne obligă nimeni să flămânzim când avem ulcer. Nu ne obligă nimeni să mâncăm pe săturate dacă nu simţim nevoia decât de un desert. Desigur, ne putem simţi obligaţi să spunem că ne chinuim (sau că ne întreţinem) trupurile pentru Dumnezeu, dar, în realitate, nu facem nimic altceva decât să ne hrănim mândria. O mândrie care, să nu uităm, se naşte şi din virtuţile urmate pentru a fi lăudaţi, nu doar din patimile pe care le ascundem în spatele unei măşti a suferinţei. Dacă ne considerăm desăvârşiţi fără a fi astfel, hotarele stabilite de Grigorie Sinaitul ni se vor părea înguste şi stabilite arbitrar. Unii pot chiar să protesteze că nu sunt deloc corecte, tocmai pentru a-şi apăra mândria veşnic nesătulă. Ce ne paşte însă la final, după ce vom descoperi că doar mândria ne împingea să postim, poate fi rezumat de o pildă ascetică excelentă. Odată un om a ales să intre în monahism. Un prieten a venit într-o zi la chilia sa şi a descoperit că proaspătul monah se ospăta la ora 15 cu o bucată de pâine uscată. Plin de o iniţiativă "cuvioasă", a simţit nevoia să îi amintească faptul că, înainte de a intra în monahism, postea în fiecare zi până seara târziu. Monahul s-a uitat la el, a zâmbit puţin şi i-a spus că putea să facă acest lucru în lume pentru că se hrănea până seara cu laudele celorlalţi creştini pentru asceza sa...