Înălțimile Înțelepciunii

Origen, Despre principii, Cartea a IV-a, X, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 312

„Iar pentru ca să nu se pară că e greșit să numim realitățile duhovnicești cu neputință de realizat, vom folosi ca exemplu un cuvânt din Pildele lui Solomon, unde se spune: vei dobândi cunoștința de Dumnezeu (Pilde 2, 5), căci realitățile duhovnicești nu le gustăm cu simțuri trupești, ci cu un alt simț, numit dumnezeiesc. Cu acest simț trebuie să contemplăm și noi pe fiecare din aceste ființe cugetătoare, (...) și cu el trebuie să ascultăm ce zicem și să cugetăm ce scriem. Căci ființa dumnezeiască știe chiar și ce medităm noi în tăcere în lăuntrul nostru.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a V-a, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, p. 126

„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței-de-vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați; iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumești, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească și dragostea de bani sau socotește vrednică de scuipat și de disprețuit admirația pentru această ticăloasă slavă deșartă, acela, ca și cum și-ar fi scăpat sufletul, ca și cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deșartă a gândului pământesc. Și, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăvești, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauți lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrător (Ioan 15, 1) arătarea faptelor tale (Matei 6, 4).” 

Origen, Convorbirile cu Heraclide, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, pp. 330-331

„Aceste trei elemente (trupul, sufletul și duhul - n.n.) au fost despărțite cu ocazia pătimirii, dar tot aceleași trei elemente s-au unit din nou cu prilejul Învierii. Vreți să știți cum s-au despărțit ele în timpul pătimirilor? Trupul zăcea în mormânt, sufletul se dusese în iad, iar duhul a fost încredințat Tatălui. Sufletul în iad? (iată ce spune Psaltirea): Nu vei lăsa sufletul meu în iad (Psalmi 15, 10). Iar dacă-i adevărat că Și-a încredințat duhul în mâinile Tatălui e ca și cum I-ar fi fost depus spre păstrare. Căci una e să-l «dăruiești», alta e să-l «predai» și altceva e să-l depui spre păstrare. Depunătorul depune ceva pentru ca mai târziu să-și poată ridica depunerea. Și dacă așa stau lucrurile, de ce trebuie să-Și încre­din­țeze în mâna Tatălui depunerea sau duhul Său? Răspunsul e cu mult mai presus decât mine, (...) până la Învierea Lui din morți, Dom­nul a încredințat duhul în mâinile Tatălui. Și cine L-a încredințat Îl va și lua înapoi. Când? Nu chiar în momentul când a înviat, dar totuși îndată după Înviere, după cum mărturisește textul Evangheliei: Mântuitorul abia înviase din morți, când Maria (Magdalena - n. Teodor Bodogae) L-a întâmpinat, dar El i-a zis: Nu te atinge de Mine (Ioan 20, 17). Într-adevăr El voia (să spună - n. Teodor Bodogae) oricine s-ar atinge de El ar atinge întreagă ființa Lui, pentru ca, atingându-se de ființa Lui deplină, roadele binefăcătoare ale trupului Său să le simtă în trup, cele ale sufletului să le simtă în suflet, iar cele ale duhului să le guste în duhul său. «Încă nu M-am suit la Tatăl Meu» (ceea ce vrea să spună că) Hristos urcă mai întâi spre Tatăl și abia după aceea vine să-Și întâlnească ucenicii. Așadar, Se suie către Tatăl. În ce scop? Ca să-Și ia înapoi ceea ce-I încredințase.”