„Mângâierile“ poetice ale lui Boethius

Boethius a fost considerat de teologia apuseană cel dintâi dintre scolastici. Teologia răsăriteană l-a privit întotdeauna drept o minte luminată, capabilă de sinteze precise. Opera lui Boethius, asemenea celei a Sfântului Maxim Mărturisitorul sau a lui Dionisie Areopagitul, a reprezentat o punte între Răsărit şi Apus. Comentariile asupra acestor scrieri au fost enorm de multe. Teologia cuprinsă în ele era de o adâncime greu de explicat prin prisma unui singur comentator. În mod paradoxal, cea mai citită scriere a lui Boethius a rămas „Mângâierile filosofiei“, o operă originală în care ideile creştine sunt împletite cu multe citate din scrierile filosofilor antici.

Noua controversă ariană

Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius s-a născut la Roma, în jurul anului 480 d.Hr. Provenea dintr-o familie ai cărei membri se număraseră deseori printre consulii şi prefecţii marii cetăţi. Studiile le-a făcut la Atena, unde a tradus şi a comentat multe opere creştine şi păgâne în limba latină. Boethius cunoştea atât greaca, cât şi latina, aproape perfect. Familiarizarea cu operele scrise în limba greacă i-a lărgit orizontul de gândire, făcându-l să se gândească atent la diferenţele dintre terminologia teologică latină şi cea greacă. Boethius a fost genial în această privinţă, remarcându-se prin stilul precis şi discernământul profund în scrierea sa, Articolele teologice. După întoarcerea la Roma a ocupat cea mai importantă funcţie în statul condus de ostrogotul Teodoric. Căsătorit fiind cu fiica lui Quintus Symmachus, Rusticiana, Boethius a avut posibilitatea unei cariere rapide. Socrul său era un apropiat al lui Teodoric, iar Boethius s-a remarcat rapid prin cultura şi manierele sale alese. Deşi Teodoric era arian, acest lucru nu a constituit un impediment pentru acceptarea tânărului Boethius. Timp de mai mult de 20 de ani, a fost un sfetnic apropiat al regelui ostrogot, fiind implicat în deciziile majore ale acestuia. Începând cu anul 510 este consul, iar din 522, această funcţie este ocupată de fiii săi. Din nefericire, controversa ariană pune capăt vieţii sale glorioase. Împăratul Iustin I decide să interzică definitiv arianismul în Răsărit, iar Boethius scrie la un moment dat câteva capitole împotriva ereziei. Teodoric nu este deranjat de acest lucru până când propriii oameni de bază din Răsărit sunt demişi din funcţii tocmai pentru că erau arieni.

Trădarea este calea optimă de oprimare a unui om cinstit

Cyprianus, un om bogat şi influent, dorea averea unui alt nobil, pe nume Albinus. L-a acuzat pe acesta de complot împotriva regelui Teodoric, afirmând că încheiase în secret o alianţă cu împăratul Iustin I. Boethius se ridică împotriva falselor acuzaţii ale lui Cyprianus, dar este acuzat şi el de implicare în acest complot. Doi nobili ostrogoţi care fuseseră excluşi din administraţie de Boethius pe motiv de corupţie se ridică împotriva lui şi aduc două scrisori false, menite să-l condamne definitiv. Teodoric le crede poveştile şi îl închide pe Boethius. După o întemniţare de şase luni, acesta este executat pe 24 octombrie 524 la Pavia. Va fi reabilitat, iar familiei sale îi vor fi înapoiate averile în 526, odată cu venirea la tron a fiicei lui Teodoric, Amalasunta.

„Mângâierile filosofiei“ din închisoare

În cele şase luni petrecute în închisoarea de la Pavia, utilizând doar propria memorie, Boethius a scris „Mângâierile filosofiei“. Părerile moderne sunt împărţite în privinţa locului compunerii acestei lucrării. În timp ce Edmund Reiss este convins că scrierea este doar alegorică şi nu a fost notată atunci (vezi „The Fall of Boethius and the Fiction of the Consolatio Philosophiae“ în „The Classical Journal“, Vol. 77, No. 1 (Oct. - Nov., 1981), pp. 37-47), Danuta Shanzer susţine clar ipoteza obişnuită în această privinţă, criticând ideile nesustenabile ale lui Reiss („The Death of Boethius and the Consolation of Philosophy“, în: Hermes, Vol. 112, No. 3 (3rd Qtr., 1984), pp. 352-366). Opera lui Boethius conţine şi 39 de poeme, asupra cărora ne vom îndrepta atenţia în cele de urmează.

Un al doilea Iov

Boethius şi-a plâns nemângâiat necazurile în închisoare. Deşi făcuse bine tuturor celor din jur, cei invidioşi reuşiseră să clatine încredea regelui Teodoric în el. De aceea, unul dintre poeme este atât de plin de lacrimi: „În fundul de genune, în care e căzută, / Vai cum se stinge mintea; lumina-i e pierdută / Şi se afundă-n neguri, când suflul pământesc / Îi creşte fără număr nelinişti ce-o zdrobesc! / Acesta era liber, sub cer deschis odată. / Obişnuit ca drumuri pe firmament să bată / Privea trandafirie a soarelui lumină, / Urma în mersu-i luna, cea rece şi senină, / Ori stelele-obosite de drum, rătăcitoare, / Ce se întorc pe aceleaşi căi, veşnic călătoare, / Pe acestea după număr cuprinse le avea / Şi cu măsura minţii pe toate stăpânea. / Din care pricini vântul cu mersu-i vuitor / Târăşte apa mării în val fremătător, / Statornic universul ce spirit îl conduce, / În ape Hesperide, când la apus se duce / Luceafărul, cum iarăşi se-nalţă-n răsărit, / Sau cine primăverii timp blând i-a întocmit, / Ca să împodobească pământul tot cu flori, / Cine-a făcut ca toamna, în anii roditori, / Să curgă mustul dulce din strugurii cei grei - / Deprins să adâncească asemenea idei, / Găsea la fiecare problemă lămurire. / Acuma zace. Mintea îi este în neştire / Împresurat îi este de lanţuri grele gâtul (Mângâierile filosofiei, în: PSB vol.72, pp.64-65). Ştiind că i se apropie ceasul morţii, Boethius recheamă perioada în care, liber fiind, se desfăta cu dezlegarea celor mai captivante probleme ale ştiinţelor şi teologiei. Fără îndoială că trădarea i se părea cea mai dezgustătoare cale de a părăsi această viaţă. Înşelat de cei apropiaţi, uşor deznădăjduit, gândindu-se fără îndoială şi la viitorul propriei familii, Boethius gustă din paharul amar al tristeţii. Poemele sale au fost privite drept model de mulţi scriitori, iar stilul a fost lăudat de cercetătorii moderni (vezi Amy Blumenthal, „New Muses: Poetry in Boethiusâs Consolatio“ ,în: Pacific Coast Philology, Vol. 21, No. 1/2 (Nov., 1986), pp. 25-29). Cu toate acestea, mai presus de toate, poemele sale reflectă propria sa stare spirituală. Sinceritatea lor şi faptul că evocă fapte reale sunt cele mai importante calităţi.

De vrei adevărul...

Unde trebuie să căutăm Adevărul? În exterior sau în interior? Filosofii lipsiţi de Dumnezeu au căutat mereu adevărul în materialism, în concepte-„cheie“ sau, mai rău, în plăceri lipsite de limite. Adevărul, însă, este în interiorul nostru, de vreme ce suntem creştini şi am fost botezaţi. Încă de la Botez, Hristos se sălăşluieşte în cămara adâncă a inimii noastre, pe care nu o mai părăseşte niciodată. „De vrei adevărul cu-adâncă gândire / Şi fără s-aluneci pe drumuri greşite, / Spre tine-ţi îndreaptă atentă privire, / În suflet îţi strânge puteri îndoite. / Acolo învaţă-n comorile tale / Să afli ce cauţi pe cale străină. / Când sufletul norul erorilor sale / Alungă, ca Phoebus înalţă lumină. / Căci nu este mintea de tot întinată / De trup cu-ntuneric împăienjenit. / Rămâne-adevărul, pe care-l arată / Ştiinţa, grăunte-năuntru sădit. / De ce gândeşti bine când eşti întrebat? / E-n tine-adevărul, există în minte. / Căci cum spune Platon, de e-adevărat / Orice-nvăţătură e-aducere aminte“ (Mângâierile filosofiei, în: PSB vol. 72, p. 124).

Valoarea literară a Mângâierilor filosofiei

Opera lui Boethius nu a fost privită doar din punctul de vedere teologic şi filosofic, ci şi literar. Într-un studiu destul de pertinent, Thomas Curley III a comentat aspectele pozitive şi influenţa lui Boethius asupra altor autori („The Consolation of Philosophy as a Work of Literature“, în: The American Journal of Philology, Vol. 108, No. 2 (Summer, 1987), pp. 343-367). În esenţă, descoperim destul de rar un teolog menţionat printre numele grele ale istoriei literaturii. Fără îndoială, faima lui Boethius a fost influenţată major de Dante. Acesta l-a apreciat enorm pe teologul latin, chiar împrumutând unele dintre temele acestuia în scrierile sale. De asemenea, Geoffrey Chaucer s-a inspirat din poemele lui Boethius în opera sa poetică. De aceea putem privi cu mirare persoanele care spun că teologia nu a avut niciodată valenţe literare. Poate ar trebui să înceapă o nouă lectură cu Boethius. z

Surse:

PSB, vol. 72, EIBMBOR, 1992.

Thomas Curley III, The Consolation of Philosophy as a Work of Literature in: The American Journal of Philology, Vol. 108, No. 2 (Summer, 1987), pp. 343-367.

Amy Blumenthal, „New Muses: Poetry in Boethius“s „Consolatio“ in: Pacific Coast Philology, Vol. 21, No. 1/2 (Nov., 1986).

Edmund Reiss, „The Fall of Boethius and the Fiction of the „Consolatio Philosophiae“ in: The Classical Journal, Vol. 77, No. 1 (Oct. - Nov., 1981), pp. 37-47).

Danuta Shanzer, „The Death of Boethius and the „Consolation of Philosophy“ in: Hermes, Vol. 112, No. 3 (3rd Qtr., 1984), pp. 352-366.