Omul, sălaş al lui Dumnezeu

Relaţia cu Dumnezeu reprezintă în teologia ortodoxă drumul către îndumnezeire. Fiecare demers făcut în această direcţie devine un act de asumare vie a întregii experienţe relatate de tradiţia patristică. Capacitatea omului de a deveni purtător de har şi sălaş al lui Dumnezeu se descoperă de o manieră integrală în faptul că omul îşi activează şi îşi dezvoltă această capacitate în întrepătrundere continuă cu lucrarea lui Dumnezeu. Viaţa creştină nu este rămânere în postura de „imitator al lui Hristos, ci este experienţa vie a vieţii «întru Hristos, către Tatăl, prin Duhul Sfânt». Creştinul care îşi asumă tradiţia patristică trece de la stadiul unui simplu receptor al cuvântului Evangheliei la starea în care integrează şi dezvoltă creator relaţia cu Dumnezeu. Este trecerea de la moarte la viaţă: de la imitare exterioară a unor modele mai mult sau mai puţin înţelese, la viaţa care integrează şi continuă, în libertate, toată experienţa patristică care se centrează pe capacitatea şi realitatea împărtăşirii reale de harul necreat al lui Dumnezeu.

Panayotis Nellas vorbeşte într-una dintre cărţile sale despre „umanismul teocentric“ şi despre faptul că Hristos este „împlinirea şi realizarea umanului“. Omul se împlineşte, se realizează integral tocmai prin această lucrare a harului în el. Sfântul Grigorie Sinaitul aminteşte adesea că omul trebuie să tindă spre starea „vieţii îngereşti“, în care „puterea Duhului Sfânt în lucrare cu Cuvântul face din trupul şi sufletul omenesc imagine a Frumuseţii dumnezeieşti“. Această Frumuseţe întru lumină este prezenţa harului în lumea creată, prezenţă care dinamizează şi provoacă răspunsul omului.

Acest răspuns nu poate însă să fie rupt de primirea smerită a călăuzirii dumnezeieşti. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Fiindcă a spune ceva despre Dumnezeu şi a te întâlni cu Dumnezeu nu e acelaşi lucru. Căci primul lucru are nevoie de cuvânt şi de ştiinţă, care pot fi dobândite şi de înţelepţii acestui veac, chiar dacă nu sunt cu desăvârşire curaţi cu viaţa şi cu sufletul. Iar faptul de a ajunge împreună cu Dumnezeu face parte din cele cu neputinţă, dacă nu am ajuns, prin curăţire, în afara noastră sau mai bine spus mai presus de noi înşine, ridicându-ne desaupra gândurilor, a raţionamentelor, câştigând astfel necunoaşterea cea mai presus de cunoaştere. Isihia, oprirea minţii şi a lumii, uitarea celor de jos, iniţierea în cele de sus, dezbrăcarea de reprezentările mentale pentru ce e superior sunt adevărata practică, adevărata treaptă a contemplării sau vederii lui Dumnezeu. Prin ea se îndumnezeieşte omul, pentru că prin ea ne dezlegăm de cele de jos şi ne aplecăm spre Dumnezeu, şi aşa, stăruind zi şi noapte în rugăciuni şi cereri ca într-un foişor atingem cumva acea neapropiată si fericită fire“ (Omilia 53).

Adaug la acest fragment din Omiliile Sfântului Grigorie Palama un alt text care emite un semnal de alarmă în faţa pericolului pe care îl reprezintă rămânerea în demersul experienţei lui Dumnezeu într-un umanism antropocentric, şi nu într-un umanism hristocentric: „Ceea ce se caută acum în religie nu este atât orizontul metafizic, care, dincolo de toate treptele lumii şi mai adânc decât etajele individuale ale persoanei, deschide cunoaşterea umană spre absolut. Nu adevărul ultim, inaccesibil facultăţilor omeneşti si totodată participabil, este astăzi vizat în religie. Nu actualizarea în omul particular, concret, a dimensiunii lui transcendente este astăzi scopul adeziunii religioase. Când accentul nu cade pe literalism, ca la fundamentalişti, ea se leagă de confortul spiritual, de sentimente frumoase, ca şi de lucruri mai nobile: fraternitate, ajutorarea celor în nevoie şi combaterea nedreptăţilor sociale, respectul pentru fiinţa umană, explicare a lumii şi a istoriei pornind de la principii înalte, tematizarea acordului între raţiune şi credinţă. Dar, oricât de nobile, aceste preocupări nu scot religia din sistemul antropocentric, nu îi mai exaltă paradoxurile fondatoare şi traseele vertiginoase“. (Anca Manolescu)

Iată că teologia ne propune tocmai acest adevăr ultim : experienţa vie a vieţii „întru Hristos, către Tatăl, prin Duhul Sfânt“. Sfântul Grigorie Palama spune: „Să lăsăm pământul, fiindcă nu mai suntem pământeşti din pământ, ca primul om, Adam, ci ca al Doilea Om, Domnul, din cer. Sus la El să avem inimile ! Să privim această mare privelişte: firea noastră înveşnicită de focul imaterial al Dumnezeirii. Şi dezbrăcând hainele de piele, pe care le-am îmbrăcat de la cădere, să stăm în pământul sfânt, arătându-ne fiecare pământul inimii sfânt prin virtute şi înclinarea neclintită spre Dumnezeu; ca atunci când Dumnezeu vine în foc să avem îndrăznire şi, alergând, să ne luminăm şi, luminaţi fiind, să ne înveşnicim spre slava Lui, a Luminii Celei mai de sus, a strălucirii în Trei Sori şi care alcătuieşte la maximum o singură Stăpânire“.

Dacă, pe de o parte, relaţia cu Dumnezeu reprezintă în teologia ortodoxă drumul către îndumnezeire, iar pe de altă parte, „cerurile noastre nu ne mai depăşesc, nu ne mai înstrăinează de individualul din noi; ele au devenit doar consolatoare, soluţii imaginare de existenţă terestră fericită“ (Anca Manolescu), cred că renaşterea patristică (aşa zis neopatristică) din ultimul veac oferă răspunsul autentic căutării uneori alienate a omului contemporan. Lipsa de sentimentalism sau de pietism din teologia patristică oferă bazele unei experienţe verticale, sincere, curăţitoare, despătimitoare, purtată în asceza liberă şi în isihasm (cu tot mai prezenta sa formă urbană). Conştiinţa clară a posibilităţii unui dialog fiinţial şi personal cu Dumnezeu este baza şi cheia redescoperirii adevăratuluii umanism centrat pe experienţa harului lui Dumnezeu: „Dar dacă încă de aici Îl avem pe Dumnezeu cu noi, vom dobândi întru El bunătăţile atât cele prezente, cât şi cele viitoare. Să nu uităm însă că nu e de nici un folos, fraţilor, dacă spune cineva că are o credinţă dumnezeiască, dar nu are fapte corespunzătoare credinţei. Căci cine va crede oare că cel alipit de fapte rele şi ţintuit la pământ de cele pământeşti poate avea o gândire cu adevărat dumnezeiască, mare şi înaltă?“ (Sfântul Grigorie Palama, Omilia 18). Astfel putem înţelege afirmaţia de la inceputul articolului: creştinul care îşi asumă tradiţia patristică trece de la stadiul unui simplu receptor al cuvântului Evangheliei la starea în care integrează şi dezvoltă creator relaţia cu Dumnezeu. Este trecerea de la moarte la viaţă: de la imitare exterioară a unor modele mai mult sau mai puţin înţelese, la viaţa care integrează şi continuă, în libertate, toată experienţa patristică.