Plânsul de bucurie făcător

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuvântul VII, 1-12, în Filocalia (1980), vol. 9, pp. 164-168

„Plânsul după Dumnezeu este o tristețe a sufletului, o simțire a inimii îndurerate care caută pururea nebunește pe Cel după care însetează; iar neajungându-L, Îl urmă­rește cu osteneală și se tânguiește cu durere, alergând după El. Sau: Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice țintuire și alipire și înfipt de tristețea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîn­cetat al conștiinței care pricinuiește împrospătarea focului inimii prin mărturisirea făcută în minte. Mărturisirea (în minte) este uitarea firii, când din pricina ei cineva a uitat să mănânce pâinea lui. Pocăința este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească. Celor ce înaintează încă în acest plâns fericit, înfrânarea și tăcerea buzelor li s-a făcut o însușire. Iar celor ce au înfăptuit înaintarea, li s-a făcut o asemenea însușire nemânierea și neținerea minte a răului. În sfârșit, celor desăvârșiți li s-a făcut o însușire smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea (de bunăvoie) de necazuri, neosândirea celor ce păcătuiesc, împreună-pătimirea mai presus de putere. Cei dintâi se fac primiți; cei de-al doilea, vrednici de laudă; iar cei ce flămânzesc după necazuri și încetează după necinstiri sunt fericiți; căci ei se vor sătura de o hrană de care nu se vor sătura.

Când ai ajuns la plâns, ține-l cu toată tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine, ușor ți se răpește. Și e topit ca ceara de tulburări, de griji trupești, de plăceri și mai ales de multă vorbărie și de glume ușu­ratice. Deși cuvântul e îndrăzneț, izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul. Deoarece acela ne curăță de păcatele noastre de mai înainte. Iar acesta, de cele de după aceea. Și primindu-l pe acela, toți ne-am întinat după aceea; prin acesta însă, l-am curățit și pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc. Suspinele și întristarea strigă către Domnul. Lacrimile din frică mijlocesc. Iar cele ale preasfintei iubiri ne arată că rugăciunea noastră a fost primită.
Dacă nimic nu însoțește smerita cugetare ca plânsul, nimic nu i se împotrivește acesteia ca râsul.

De ai ajuns la fericita tristețe bucuroasă a străpungerii cuvioase, ține-o; și nu te vei odihni de lucrarea din ea până ce nu te vei ridica din cele de aici și nu te vei înfățișa curat lui Hristos.
Să nu încetezi să-ți închipuiești mereu în tine și să cercetezi adâncul (abisul) focului veșnic și pe slujitorii nemiloși, pe judecătorul neîndurat și neiertător, prăpastia nemărginită a văpăii celei de sub pământ și coborâșurile strâmtorate ale locurilor și hăurilor subpământene și înfricoșătoare și chipurile tuturor acestora. Aceasta pentru ca lăbărțarea ce se află în sufletul nostru să fie strânsă prin cutremurare și acesta să se unească în curăția nestricăcioasă primind arătarea focului tot mai scânteietor al plânsului.”