Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Provocările lăcomiei oglindite în omiliile Sfântului Vasile cel Mare

Provocările lăcomiei oglindite în omiliile Sfântului Vasile cel Mare

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Patristica
Un articol de: Emilian Apostolescu - 12 Oct, 2020

În zilele noastre, dorința de a poseda lucruri materiale tot mai numeroase și mai valoroase pare să domine, cu câteva excepții, societatea. La tot pasul ni se inoculează ideea că posesiunile materiale, adunate cu conștiinciozitate, ar fi în stare să ne ofere variate forme de alinare a grijilor care ne frământă permanent. Biserica a considerat dintotdeauna lăcomia drept una din cele mai severe patimi din cauza ramificațiilor grave pe care le generează supunerea în fața ei. În acest sens, scrierile şi făptuirile Sfântului Vasile cel Mare sunt la fel de valoroase astăzi pe cât erau în vremea sa.

Credincioșilor ortodocși nu le este străin faptul că dorința de a acumula averi reprezintă în sine o patimă care nu numai că nu își poate atinge mereu scopul declarat, ci îndepărtează de comuniunea cu Dumnezeu.

Lăcomia însăși, în complexitatea ei, se poate distinge sub două forme: iubirea de arginți sau avariția (philargyria) și lăcomia pântecelui (gastromarghia). De aceea, de la începuturi și până astăzi, Biserica și-a atenționat neobosit credin­cio­șii cu privire la pericolul aplecării prea puternice spre cele pământești, care, inevitabil, formează un zid despărțitor între credincios și împlinirea voii lui Dumnezeu, făcută cunoscută prin Mântuitorul Hristos, modelul desăvârșit de ascultare.

Sfântul Vasile cel Mare, care a trăit în secolul al 4-lea, păstorindu-i pe credincioșii din orașul său natal, în calitate de ierarh, începând cu anul 370 şi a cărui activitate nu poate fi rezumată cu ușurință, a avut o lucrare filantropică, întruchipată în special prin întemeierea cu mari eforturi a așezării de binefacere ce i-a purtat numele, Vasiliada.

Tema articolului nostru este abordată de Sfântul Vasile îndeosebi în trei omilii rostite pe parcursul activității sale. Prima cuvântare, intitulată „Despre lăcomie”, reprezintă o omilie exegetică a Pildei bogatului căruia i-a rodit țarina, întâlnită în Evanghelia după Sfântul Luca. Cea de-a doua, „Către bogați”, are un accentuat caracter moral și se adresează în special, după cum și titlul sugerează, persoanelor înstărite, în timp ce a treia cuvântare, Omilia rostită în timp de foamete și secetă, reprezintă o predică ocazională pe care ierarhul a expus-o în anul 368, în timpul unei secete de lungă durată care a provocat în Capadocia mari lipsuri. În cadrul acesteia, marele părinte îndeamnă mai mult ca oricând la abandonul lăcomiei și la practicarea milosteniei față de semenii care abia își mai puteau duce traiul de pe o zi pe alta.

Stilul de predicator al Sfântului Vasile cel Mare, prin care acesta își prezintă ideile sub forma unor răspunsuri oferite posibilelor întrebări adresate de auditoriu, favorizează receptarea facilă a învățăturilor sale. Un exemplu de întrebare abordată în cuvântarea sa se referă la chiar primul verset al pildei menționate și caută să afle de ce bogatului despre care Dumnezeu știa că este nemilostiv îi rodește țarina. Răspunsul ierarhului nu face altceva decât să demonstreze că îndelunga-răbdare și mila lui Dumnezeu sunt mai mari decât putem noi înțelege, astfel încât El oferă daruri şi celor nemerituoși, așteptând întoarcerea lor. Explicația răspunde din start și binecunoscutei întrebări: de ce de multe ori oamenii răi au parte de lucrurile cele bune? Totuși, Sfântul Vasile are și o completare de făcut: bunătatea aproape „insistentă” a lui Dumnezeu „adună mai multă osândă pe capul celor răi”.

Un alt aspect remarcabil pus în lumină de Sfântul Vasile cel Mare, rareori abordat în omiliile exegetice similare, îl reprezintă sensul cuvintelor bogatului, rostite în urma constatării binefacerii primite: „Suflete, ai multe bunătăți strânse! Mănâncă, bea, veselește-te în fiecare zi!” (Luca 12, 19). Deseori este trecut cu vederea faptul că bogatul își îndeamnă sufletul să ia parte la acțiuni trupești. Acest lucru este catalogat de Sfântul Vasile ca fiind nebunesc și revoltător. Cuvintele, al căror patos este evident, prezintă stadiul jalnic la care persoana umană este adusă prin patima lăcomiei: „De ți-ar fi sufletul virtuos, de-ai fi plin de fapte bune, de-ai fi prieten cu Dumnezeu, de-ai avea multe virtuți, da, atunci ai avea dreptul să spui sufletului tău să se bucure”. Cugetarea continuă la cele pământești, în schimb, atrage judecata divină care se abate negreșit chiar în momentul conceperii celor mai glorioase planuri de viitor.

Unii se pot întreba în ce fel îi incomodează bogăția lor pe alții. Sfântul Vasile răspunde prompt prin două idei: în primul rând, bogăția lor nu le aparține, întrucât nu s-au aflat în posesia ei nici măcar de la începutul vieții pământești. Conform acestuia, toate averile ar trebui să fie comune, astfel încât ele să nu se mai concentreze în mâinile câtorva persoane, amplificând avariția lor și suferința semenilor. În al doilea rând, predicatorul oferă un exemplu perfect care ilustrează mentalitatea majorității oamenilor înstăriți: „Bogații consideră averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru că ei au pus mâna mai întâi pe ele. Ei se aseamănă cu un om care, ocupând un loc în teatru, ar opri pe alții să mai intre, deoarece socotește că spectacolul este numai pentru desfătarea lui și nicidecum pentru desfătarea tuturor”.

În cadrul omiliei rostite în vreme de secetă și foamete, ierarhul capadocian își îndeamnă credincioșii să dea din puținul pe care îl mai aveau și celor pentru care traiul reprezenta o încercare zilnică, adresându-se în special persoanelor înstărite, care de multe ori nu erau la fel de profund afectate precum semenii lor. Aici, el expune, în cunoștință de cauză, o altă tipologie a oamenilor bogați. Este vorba de aceia care, în timpul în care trăiau având parte de belșug, mulțumeau măcar în treacăt Binefăcătorului pentru tot ce primiseră, dar, când greutățile au venit peste ei, au devenit imediat cârtitori, înălțând hule în loc de rugăciuni de mulțumire și trăgându-l pe Dumnezeu la răspundere pentru că i-a privat de ceea ce le datora fără doar și poate. Acestor fapte, Sfântul Vasile le pune în opoziție numeroase exemple din Vechiul și din Noul Testament, dovedind cum s-a îngrijit Creatorul de făptura sa în felurite chipuri, în momente de cumpănă. Ca o concluzie, el atrage atenția credincioșilor prezenți că, dincolo de discuțiile fără sfârșit privitoare la starea lor materială, numai faptele sunt acelea care le vor asigura, „la arătarea Judecătorului așteptat, cinstea și slava cerească”.

Învățăturile Sfântului Vasile cel Mare rămân la fel de valoroase astăzi pe cât erau în vremea sa. Marele dascăl capadocian a reușit, prin cuvânt și mai ales prin exemplul de creștin iubitor și milostiv, să arate semenilor săi calea cea dreaptă pe care este necesar să o urmăm spre a trăi în liniște și armonie aici și a ne agonisi bogății veșnice, nepieritoare, în Împărăția lui Dumnezeu.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Vasile cel Mare