Puterea rugăciunii pentru adormiți

Viața Sfântului Macarie Egipteanul, III, 37, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 65

„A zis ava Macarie: Mergând, cândva, prin pustiu, am găsit zăcând pe pământ, craniul unui mort. Și, mișcându-l cu toiagul meu de palmier, craniul mi-a vorbit. Și l-am întrebat: Cine ești? Iar craniul mi-a răspuns: Eu am fost mare preot al idolilor și al neamurilor, care au trăit în acest loc; iar tu ești Macarie pnevmatoforul. În ceasul în care te milostivești și te rogi pentru cei din iad, ei se mângâie puțin. Și l-a întrebat bătrânul: În ce constă iadul și care este mângâierea? Iar (craniul) a răspuns: Cât de departe este cerul de pământ, atâta este focul de sub noi. De la picioare până la cap ne aflăm în mijlocul focului. Nimeni nu poate să vadă fața celuilalt, pentru că fața fiecăruia este lipită de spatele celui din fața lui. Deci, când tu te rogi pentru noi, fiecare vede dintr-o parte fața celuilalt. Aceasta este mângâierea. Și plângând bătrânul a zis: Vai de ziua în care se naște omul! Apoi a întrebat: Este un chin mai mare decât acesta? Iar craniul i-a răspuns: Da, sub noi, este un chin și mai mare. Noi, pentru că n-am cunoscut pe Dumnezeu, suntem miluiți puțin. Însă cei ce L-au cunoscut pe Dumnezeu și s-au lepădat de El, se află sub noi. Și luând bătrânul craniul, l-a îngropat.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 386

„Pentru ce după înmormântare chemi pe săraci la praznic? Pentru ce rogi pe preoți să facă rugăciuni pentru cel mort?
- Ca să se ducă răposatul la loc de odihnă, îmi răspunzi, ca să se milostivească de el dreptul Judecător.” 

Actele martirice, Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas, VII-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 11, pp. 119-121

„Pe când ne rugam cu toții, mi-a scăpat pe neașteptate, în mijlocul rugăciunii, un cuvânt și am numit pe Dinocrate. (...) Și am început să mă rog îndelungat pentru el și să plâng către Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate ieșind dintr-un loc întunecos, unde erau mulți, foarte aprins de căldură și însetat, cu fața murdară și palid la culoare, purtând pe față rana pe care o avea când a murit. Acest Dinocrate era fratele meu după trup, de șapte ani, și a murit de o boală care-i cancerase rău fața. (...) Era, apoi, în locul acela, unde se afla Dinocrate, o fântână plină cu apă, având marginea mai înaltă decât statura copilului. Și se întindea Dinocrate ca și cum ar fi vrut să bea. Eu sufeream, fiindcă fântâna aceea avea apă și, totuși, din cauza înăl­țimii marginii, el nu putea să bea. M-am deșteptat și am înțeles că fratele meu se chinuiește. (...) Și m-am rugat pentru el ziua și noaptea, gemând și lăcrimând, ca să mi se împlinească rugăciunea. În ziua în care am rămas în butuci mi s-a arătat aceasta: Văd locul pe care-l văzusem mai înainte și pe Dinocrate cu trupul curat, bine îmbrăcat și răcorit; iar unde era rana, văd doar un semn. Și fântâna pe care o văzusem mai ­înainte avea acum marginea mic­șo­rată până la mijlocul copilului. Curgea fără încetare apă din ea și pe marginea ei se afla un vas plin cu apă. Dinocrate s-a apropiat și a început să bea din el, iar apa din vas nu se împuțina. Și, săturându-se, s-a depărtat de apă ca să se joace, bucurându-se, în felul copiilor. Și m-am deșteptat. Am înțeles atunci că el a scăpat de pedeapsă.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)