Stricăciune şi Înviere

În omilia a 16-a, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre realitatea prezenţei stricăciunii în creaţie şi despre marele dar al învierii firii omeneşti din stricăciune prin Întruparea Mântuitorului.

Chiar dacă adesea naşterea şi perpetuarea speciei erau văzute de mulţi doar în aspectul lor limitat de simplă regenerare numerică, ca o victorie a firii omeneşti asupra morţii, totuşi în această omilie ni se spune că fiecare naştere, dacă nu intră în contextul asumării Întrupării lui Hristos, este un început al stricăciunii individuale. Bineînţeles, această stricăciune este remediabilă, însă realitatea ei este incontestabilă. Pe aceeaşi linie cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi de altfel cu toată tradiţia ortodoxă, Sfântul Grigorie explică faptul că există două feluri de "stricăciune". Pătimirile naturale şi inocente, pe care de altfel le-a asumat şi Mântuitorul la Întrupare (setea, foamea, oboseala etc.), sunt o primă manifestare a slăbiciunii firii omeneşti. Aceste pătimiri nu sunt însă legate de o aplecare rea a voinţei, de aceea nici nu pot fi condamnate în vreun fel. Rămân însă semne ale decăderii firii omeneşti.

Mântuitorul Hristos, noul Adam

Cel de-al doilea fel de pătimiri, în general rezultate din mişcările voluntare ale omului, induc şi impun descompunerea, decadenţa, distrugerea şi completa dispariţie a trupului omenesc, manifestate prin îmbătrânire şi moarte. Hristos prin Întrupare nu a făcut experienţa pătimirii păcătoase, ci, respingând-o în propria Persoană, a asumat firea umană ca un nou Adam, în integritatea ei atinsă totuşi de pecetea pătimirilor inocente, şi a îndumnezeit firea sa umană, urcând-o încă de la începutul asumării ei pe treapta îndumnezeirii: "Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup ca al nostru şi, chiar dacă este preacurat, este totuşi supus morţii şi pătimirii. Sufletul Său însă este mai presus de toate patimile şi acel suflet nu putea cu nici un chip să primească moartea pe care diavolul a strecurat-o printre oameni. Şi chiar dacă trupul era supus morţii şi patimilor (ireproşabile), diavolul a fost înşelat atunci când a atacat trupul muritor şi pătimitor al lui Hristos şi fără de voia lui a adus Lumina în ascunzişurile cele întunecate şi înfricoşate ale iadului". Este credinţa într-o realitate care poate transforma omul din orice fel de circumstanţe istorice, politice sau sociale. Una din cântările Bisericii Ortodoxe afirmă că Domnul este: "râu de viaţă, ce din Tatăl curge, şi Care în groapă apunând va da lumii nestricăciunea".

Adevăr ontologic în cheie raţională

Nu ştiu cum se poate înţelege acest adevăr ontologic în cheie raţională. Căutările neîntrerupte ale omului par a trece pe lângă esenţa tuturor problemelor. Se ajunge până la a se afirma că "cultura europeană este şi va fi creştină în măsura în care are nevoie să-şi regăsească centralitatea. Regândirea modelului în jurul valorilor centrale va fi însă una laică, raţional-metafizică. Când Nietzsche declamă că "Dumnezeu a murit", el nu face decât să se înscrie în spiritul veacului pentru care nu mai există un "dincolo", în sensul că totul apare acum în întrupare. Modelul european s-a dovedit apt să explice şi să valorifice nihilismele şi formalismele veacului. Ele reprezintă expresia cea mai pură a acestui model: libertatea spiritului de a-şi alege axiomele. Formele îşi dau singure diversul. Formalismele sunt solidare cu esenţialul culturii europene, în măsura în care ele sunt deschise, libere şi permanent creatoare. Aşa s-a împlinit modelul cultural european în veacul nostru. Dar a venit vremea ca el să se dovedească nu doar deplin şi folositor, ci şi mântuitor (Constantin Nicolaescu). Lupta absurdă pentru câştigul van al variilor libertăţi uită parcă amănuntul atât de nebăgat în seamă că nu suntem nemuritori prin natură şi că nemurirea sufletului, suflet de care se leagă toate căutările de model, este un dar al voinţei lui Dumnezeu. Şi cum Dumnezeu nu este un concept al creştinismului, ci o realitate a lumii întregi, pe care creştinsmul se străduieşte să o vestească tuturor, omul trebuie să îşi dea seama că este în faţa unor alegeri ontologice şi nu doar preferenţial-culturale: "Şi a făgăduit celor credincioşi, prin Învierea Sa, puterea nemuririi; şi nu numai că ei vor rămâne nemuritori, ci şi departe de chinul cel veşnic al iadului, petrecând cu îngerii şi desfătându-se întru împărăţia cea veşnică şi nestricăcioasă".

Creştinii, următori ai Domnului Hristos

Creştinul devine astfel următor al lui Hristos, ducând mai departe toate neputinţele fără de reproş ale acestei lumi, dar vestind, prin experienţă, vestea cea bună a Învierii. Spune părintele Teofil atât de frumos: "La Paşti se spune: "Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumina Învierii şi bucuraţi-vă zicând, luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă". Când poate ajunge omul să se încredinţeze despre Învierea Domnului Hristos? Când îşi curăţeşte simţirile, când se face receptiv pentru Învierea cea mai presus de lume, când îl învredniceşte Dumnezeu să fie încredinţat, nu numai informat, despre Învierea Domnului Hristos". Ieşirea din lanţul aparent de netrecut al mecanicităţii care ne înconjoară va fi posibilă prin încredinţarea că, chiar purtând în noi apropierea de moartea cea trupească, devenim, mai ales prin aceasta, vestitori ai vieţii celei ce nu are sfârşit. Avem însă nevoie să simţim, în neputinţa noastră, că Dumnezeu vrea cu tot preţul să îl aducă pe om în starea de înviere: "Deci relele acestea vătămătoare sunt de folos pentru cei credincioşi, care le rabdă spre îndreptarea păcatelor, spre lucrarea înfrânării, spre încercare, spre înţelegerea zbuciumului acestei vieţi de acum", spune Sfântul Grigorie Palama. Iar părintele Teofil parcă îl completează: "Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple şi în noi. Viaţa unui creştin adevărat, a unui creştin botezat şi trăitor al Evangheliei este de fapt o viaţă în Înviere. Noi am înviat împreună cu Domnul Hristos, trăim în Înviere, suntem fiii Învierii şi avem în faţă înălţarea, suntem candidaţi ai înălţării la cer împreună cu Domnul Hristos şi asteptăm înălţarea noastră la cer. Ca să ajungem la înălţarea la cer trebuie mai întâi să ne înălţăm peste lumea aceasta, să ne înălţăm peste păcatele noastre, să nu mai admitem în viaţa noastră nici un fel de lucru rău şi atunci înălţaţi fiind peste păcate, înalţându-ne prin virtuţi, putem ajunge şi la înălţarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Ortodoxia nu este atât cu tragismul suferinţei Mântuitorului, ci este cu bucuria Învierii. Când avem bucuria Învierii suntem în miezul Ortodoxiei".

" Relele acestea vătămătoare sunt de folos pentru cei credincioşi, care le rabdă spre îndreptarea păcatelor, spre lucrarea înfrânării, spre încercare, spre înţelegerea zbuciumului acestei vieţi de acum."

Sfântul Grigorie Palama