„Trupul nostru s-a făcut haina Ta”

Una dintre cele mai emblematice figuri ale teologiei siriene din perioada primelor patru veacuri creştine a fost cu siguranţă Sfântul Efrem Sirul. În opera sa găsim o veritabilă sinteză a creştinismului siro-aramaic de origine iudeo-creştină, un adevărat „creuzet al interferenţelor culturale şi religioase”. Acest fapt se datorează în mare parte modului său original de teologhisire, centrat în totalitate pe limba siriacă, dialectic legată de limba aramaică. Personalitatea sa a fost definitorie în promovarea ideilor teologice desprinse din operele părinţilor. Alcătuirile sale în versuri l-au consacrat, pe bună dreptate,  „cel mai mare poet al epocii patristice şi, probabil, unicul teolog poet de talia lui Dante”. El laudă în Imnele sale în mod magistral marele praznic al Naşterii Domnului.

Într-o epocă de dominaţie a teologiei de limbă latină şi greacă, Poetul din Nissibis reuşeşte să menţină vie tradiţia semitică a creştinismului oriental. El îşi centrează în mare parte hristologia sa pe învăţătura sinodală a Bisericii, fiind una „puternic îndatorată” influenţelor teologice niceene. Acest lucru l-a demonstrat de nenumărate ori în operele sale, arătându-se un vajnic combatant al ereziei ariene, precum şi al rătăcirilor lui Mani, Marcion sau Bardesanes.

În teologia hristologică, Sfântul Efrem folosește pentru construcţia alcătuirilor sale numeroase metode şi reguli, multe dintre ele cu corespondenţă în literatura rabinică. Pe de altă parte, linia gândirii sale nu poate fi dezlipită nici de influenţele greceşti, la care nu de puţine ori face trimitere. „Aceste trei tradiţii culturale foarte diferite, cea antică mesopotamiană, ebraică şi greacă, îşi găsesc în Efrem punctul de convergenţă ce nu are corespondent la nici un alt scriitor creştin timpuriu. Încă o dată Efrem poate fi privit ca oferind o punte între Răsărit şi Apus, între Asia şi Europa” (S. Brock, Ochiul luminos, pp. 45-46).

Teologia întrupării sau „îmbrăcarea cu trup”

Unul dintre capitolele inedite ale gândirii efremiene stă strâns legat de teologia îmbrăcării cu trup a Cuvântului lui Dumnezeu. Ideile Sfântului Părinte le găsim aşezate în imnurile sale, fiind foarte bine structurate în câteva direcţii precise prezentate prin intermediul imaginilor şi simbolurilor, după cum urmează: „veşmântul strălucitor” al primilor oameni de dinainte de cădere; pierderea acestei haine (dezbrăcarea) prin căderea în păcat; redobândirea harului odată cu „reîmbrăcarea” trupului în Hristos; harul reîmbrăcării cu Hristos în Taina Sfântului Botez.

Oferim în câteva rânduri o perspectivă de ansamblu asupra acestor etape, analizându-le pe rând.

„Hainele de slavă şi lumină”

Aşezaţi în bunătăţile paradisului după creaţie, Protopărinţii Adam şi Eva au fost îmbrăcaţi de Dumnezeu cu „haine de slavă şi lumină”. Trăiau o stare permanentă de bine, lipsită de sentimentul ruşinii, asemenea copiilor nou-născuţi: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Facere 2, 25). Goliciunea era acoperită atunci de veşmântul dumnezeiesc al slavei. Pornind de la această idee, profesorul englez Sebastian Brock înţelege simbolismul lui lbeš pagrā ca „haină a îngerilor şi a dreptăţii, haină împărătească şi veşmânt pentru nunta eshatologică” (Sebastian P. Brock, Clothing metaphors…, p. 13). După o veche tradiţie iudaică, preluată mai târziu în creştinismul sirian şi ocazional în câteva texte greceşti, acest „veşmânt de slavă” cu care erau îmbrăcaţi Protopărinţii a fost pierdut la căderea în păcat. Pornind de aici, scriitori sirieni din primele veacuri au creionat întreaga iconomie a mântuirii, ajungând să rezume în mod implicit scopul ultim al Întrupării Mântuitorului Hristos: reîmbrăcarea neamului omenesc în „haina de slavă”.

Pierderea veşmântului

Căderea în păcat a atras după sine dezbrăcarea Protopărinţilor de haina cea strălucitoare. Consecinţele acestei alunecări au fost resimţite în istoria întregului neam omenesc. După Sfântul Efrem, „toate aceste schimbări au fost făcute de Cel Milostiv, dezbrăcându-ne (de slavă) şi apoi îmbrăcându-ne (cu trup), pentru a găsi o altă cale prin care să-l îmbrace pe Adam în slava de care mai înainte fusese dezbrăcat. El (Mântuitorul Hristos, Adam cel Nou) a fost înveşmântat în hainele de pânză, închipuind frunzele în care s-a îmbrăcat Adam. A îmbrăcat veşmânt în locul hainelor de piele purtate de Adam, a fost botezat pentru păcatul lui Adam, a fost îmbălsămat pentru moartea lui Adam, l-a ridicat pe acesta în harul din care căzuse. Binecuvântat fie Cel ce a coborât pentru a-l înălţa pe Adam la ceruri”. Dezbrăcat de slava dumnezeiască, Adam îşi ascunde ruşinat goliciunea trupului, acoperindu-se cu „frunzele de smochin”: „La marginea lui am văzut în locuri diferite crescând smochinii,/ din care s-au făcut cununile ce-au împodobit odinioară/ frunţile celei dintâi perechi vinovate,/ frunzele lor au roşit pentru cel ce se dezbrăcase,/ căci erau trebuincioase celor ce-şi pierduseră veşmintele;/ deşi îl acopereau pe Adam, îl făceau să roşească de ruşine şi căinţă,/ căci într-un loc de asemenea strălucire, omul se umple de ruşine” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Raiului, Sibiu, 2010, p. 33).

Întruparea sau redobândirea veşmântului

 Redobândirea harului odată cu „reîmbrăcarea” trupului în Hristos, cel mai bine reflectată în raportul hristologic dintre Adam cel vechi şi Adam cel Nou, ar putea fi rezumată foarte bine în viziunea efremiană despre „îmbrăcarea în Adam”. Iată ce spune Sfântul Efrem în acest sens: „I-am văzut pe profeţi şi pe drepţi,/ Spune diavolul către prietenii săi./ În ciuda forţei faptelor lor,/ Mirosul meu imprimă între oameni:/ ca un aluat ce creşte în lume./ Iisus a îmbrăcat corpul lui Adam./ El va opri această creştere:/ mirosul nostru nu este în El./ El este Dumnezeu şi om,/ Dumnezeire legată de omenitate” (Saint Ephrem, Les Chants de Nisibie 35, 8).

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în ipostasul omenesc capătă o dimensiune cosmică, concreti­zân­du-se în eliberarea întregii lumi de sub „fermentarea aluatului diavolesc”. Tot în acest context, raportul „Adam cel vechi” - „Adam cel nou” este prelungit de Sfântul Efrem în contrastul dintre „Eva cea veche” şi „Eva cea nouă”, descoperită în persoana Sfintei Fecioare Maria. Redobândirea „veşmântului de slavă” capătă aici o profundă dimensiune cosmologico-mistică: „În fecioria ei Eva s-a îmbrăcat în frunze de ruşine,/ dar Maica Ta, Doamne, întru fecioria ei/ a îmbrăcat veşmânt de slavă/ care-i cuprinde pe toţi oamenii,/ atunci când i-a dat/ Celui ce-i acoperă toate/ un trup în chip de mică haină” (Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Sibiu, 2012).

În concluzie, prin termenul siriac de haină/îmbrăcăminte, Părinţii sirieni subliniază faptul că trupul nostru a devenit prin Întruparea Mântuitorului Hristos îmbrăcăminte dumnezeiască, acoperit şi încălzit de lumina harică a Sfântului Duh, ca într-o robă. De aceea Sfântul Efrem laudă în Imnele sale marele praznic al Naşterii Domnului: „Două lucruri pentru care Te-ai rugat ni s-au împărtăşit prin Naşterea Ta. Tu Te-ai îmbrăcat în trupul nostru văzut; iar noi ne-am îmbrăcat în puterea Ta cea nevăzută. Trupul nostru s-a făcut haina Ta, iar Duhul Tău S-a făcut veşmântul nostru. Binecuvântat fie cel ce a fost împodobit şi ne-a împodobit”.