Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Viaţa în Hristos ne sfinţeşte existenţa

Viaţa în Hristos ne sfinţeşte existenţa

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Data: 20 Oct, 2013

În lucrarea De vita beata, fi­lo­soful Seneca arată că toţi oamenii, în chip natural, „do­resc să trăiască o viaţă în fe­ri­cire, dar nu toţi înţeleg în ce constă viaţa fericită. La feri­ci­re se ajunge greu […] Viaţa noas­tră scurtă se macină în mij­lo­cul rătăcirilor de tot felul, chiar dacă zi şi noapte ne-am stră­dui să ajungem desăvârşiţi“.

Nu puţini sunt oa­me­­­nii care azi, ca şi unii din trecut, au aceleaşi aspi­ra­ţii, dar îşi risipesc viaţa fără fo­los, în plăceri păcătoase, plân­gân­du-se de scurtimea ei, şti­ind că „plăcerea păcatului es­te ca o um­bră şi ca un vis. Se stinge îna­inte ca omul să guste bi­ne din ea, însă pedepsele care o ur­mea­ză nu au sfârşit. Puţină es­te dul­ceaţa pe care i-o dă­ru­ieş­te o­mu­lui, dar veşnică a­mă­ră­ciu­nea“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). Zba­terea omului se tran­sformă, în aceste condiţii, în­tr-o luptă cu fan­tasmele şi a­mă­girile, care a­duc neîm­pli­ni­re, dezamăgire sufletului omului secularizat, chiar dacă din punct de vedere ma­terial este realizat.

În acest sens, cuvintele Mân­tui­torului sunt elocvente: Ce-i va fo­losi omului, dacă va câş­tiga lu­mea întreagă, dar su­fle­­tul şi-l va pier­de? Sau ce va da omul în schimb pentru su­fle­­tul său? (Ma­tei 16, 26).

Mântuitorul a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii

Odată cu venirea Mântuito­ru­­lui în lume, s-a deschis o no­uă per­spectivă asupra vieţii. Ea nu mai este doar un bun de ca­re să dis­pună omul în mod dis­cre­ţio­nar şi fără măsură, să tră­iască de­şănţat. Viaţa este un dar de ma­re preţ pe care Dum­n­ezeu îl dă­ruieşte omului şi în care ar tre­bui să se întâl­neas­­că iubirea m­i­lostivă a lui Dum­nezeu pentru om cu iubi­rea curată a omului pentru Dum­nezeu: „L-a făcut ca­pabil să recepteze iubirea dum­ne­ze­ias­că şi s-o înţeleagă, l-a creat pe om din iubire, şi nu pu­tea să-l creeze decât liber, căci aş­tep­ta iubirea de la el ca răs­­puns la propria Sa iubire“ (Pe­­tro­niu Florea).

Un creştin nu poate să-şi tră­ias­­că viaţa fără să se rapor­te­ze con­­tinuu la Cel ce i-a dă­ru­it-o, la Dum­nezeu - Izvorul vie­ţii, „că ni­mic nu mulţumeşte a­tât pe Dum­n­ezeu ca o viaţă bu­nă“ (Sfân­­tul Ioan Gură de Aur).

O atitudine responsabilă pu­ne în valoare cu adevărat mă­re­ţia omului, mai ales în vre­mu­­rile noas­tre epuizante şi în­ro­bitoare, pli­ne de insensibili­ta­­te duhov­ni­ceas­­că şi ignoran­ţă. Interesul ime­diat al omului can­tonat strict în spectrul func­ţii­lor fizio­lo­­gice şi al necesităţilor ma­teriale l-a făcut să uite de ne­voile reale ale vieţii, care înal­ţă şi mântu­iesc sufletul.

Faptul că existăm este un ma­­re dar dumnezeiesc, dar, tot­o­da­tă, nu ar trebui să uităm că nu putem trăi oricum. Dum­ne­zeu îl cheamă pe om să se ri­dice la înălţimea menirii sale, nu-l con­strânge. A trăi viaţa în­tr-un fel sau altul este o alegere li­beră a omului, dar felul cum a­lege să tră­iască îl poate a­pro­pia sau în­de­părta de Dum­nezeu, îl poate va­loriza sau îl poa­te distruge. E­xis­­tă, din ne­fe­­ricire, oameni ca­re a­leg să tră­iască străini de A­de­văr, de­par­­te de Hristos-Calea Vie­ţii, ne­glijând atât trupul, cât şi su­fle­tul, grăbindu-şi astfel moar­­tea, nu doar trupească, ci şi sufletească.

Domnul Iisus Hristos este mo­­delul desăvârşit după care să ne conducem în viaţă, pentru a trăi frumos aici, pe pă­mânt, în ar­monie cu Dum­nezeu, cu seme­nii, cu noi înşine şi pentru a aspira dincolo la bu­cu­ria veşnică. Via­ţa este scur­tă, unică, irepe­ta­bi­lă, dar o pu­tem face nesfârşită şi sfântă. Dru­mul către acest ide­al în­ce­pe, pentru creştin, de aici de pe pă­mânt, din Biserică, din mo­men­­tul primirii Tainei Sfân­­tu­lui Botez, când viaţa celui bo­­te­zat se uneşte cu viaţa lui Hris­­tos, care îl reînnoieşte.

Pentru cei ce cred în Hris­tos, via­­ţa pământească re­pre­zin­tă an­­ticamera veşniciei, lo­cul pre­gă­­tirii pentru viaţa ce­reas­că, moar­­tea nemaifiind dez­no­dă­mân­­tul implacabil al vieţii, ci pun­­tea către viaţa ce­rească.

Nimic nu poate egala învă­ţă­tu­­rile Domnului, ele sunt stâl­pii unei vieţi armonioase, în ca­re axa trăirii omului este Dum­nezeu, nu iubirea de sine, din ca­re „se nasc cele trei gânduri mai ge­nerale ale poftei: al lă­comiei pân­tecelui, al iubirii de arginţi şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pân­te­­celui se naşte gân­dul desfrâ­nă­rii; din iubirea de argint, gân­­dul lăcomiei şi al zgâr­ceni­ei; iar din slava deşartă, gân­dul mân­driei… Aceste patimi leagă min­tea de lucrurile ma­teriale şi o ţin la pământ, stând cu toate dea­supra ei, ase­me­nea unui bo­lo­van foarte greu, ea fiind prin fi­re mai uşoară şi mai sprin­te­nă decât focul.“ (Sfân­tul Ma­xim Mărturisitorul)

Creştinul ştie că nu se poate re­­­găsi deplin decât în Hristos şi prin Hristos - „viaţa creştină es­te în noi reproducerea vieţii lui Iisus Hristos…înseamnă a ţine sea­­mă de Iisus Hristos în toate lu­­crurile. A iubi pe Iisus Hris­tos, a primi pe Iisus Hristos, a ne da lui Iisus Hristos, a trăi din Iisus Hris­tos. Iată toată via­ţa creş­ti­nă.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Axa vieţii noastre creştine trebuie să fie Hristos

Creştinul adevărat aşază îna­­­intea lucrurilor materiale pe ce­le spirituale, valorile care dau con­sistenţă vieţii. Scopul e­xis­ten­ţei este perfecta armoni­za­re a gân­dului cu fapta, sus­ţi­nut fiind de puterea lui Hris­tos, întru Ca­re s-a botezat şi s-a u­­nit, în mod li­ber, potrivit răs­pun­­sului: Mă u­nesc cu Hristos, pe care l-a dat a­tunci când a de­ve­­nit membru al Bisericii. Pen­tru creştinii pri­me­lor secole, a­cest răspuns nu era o formali­ta­­te, ci mărturisi­rea convingă­toa­r­e şi adesea chiar confirma­tă prin sânge a u­ni­rii cu Hris­tos.

Creştinul conştient de che­ma­­rea pe care o are nu poate trăi ori­cum. Creştin ori eşti, ori nu eşti.

Între vorbă şi faptă, în viaţa creş­­­tină e bine să fie o conso­nan­­­ţă; aceasta ar fi dovada îm­pli­­nirii cuvintelor Mân­tui­to­ru­lui: „Cel ce are poruncile Mele şi le pă­zeşte, acela este cel care mă iu­beşte.“ (Ioan 14, 6)

Poate ar trebui să ne mai în­tre­­­băm, din când în când: care es­­­te relaţia mea cu Hristos, cum se vede Hristos în viaţa mea? Cre­­dem şi trăim cum am fost bo­te­zaţi? Cât de tare suntem a­ta­şaţi de Biserică - „pute­rea care in­­tegrează, locul unde su­fletele bi­­ciuite de furtună an­co­­rează în cer­titudinea me­ta­fi­zi­că a cre­din­ţei“ (Nichifor Crai­­nic)?

Sunt creştini care se cred a fi cre­­dincioşi, dar fără a se regăsi în Biserică. Aceştia sunt, de fapt, creştini ocazionali, care nu mai înţeleg importanţa şi ro­lul ac­­telor sacre, sfinţitoare, pen­tru ca­­re credinţa devine un a­pa­naj doar al sufletului, Hris­tos fiind cin­­stit doar în inimă, fă­ră să fie măr­­turisit. Se poate vor­bi de un o­­portunism al cre­din­ţei, de un creş­­tinism al sufi­ci­enţei, în care în­­văţăturile lui Hristos sunt ob­ser­­­vate selectiv şi justificativ. Din punctul lor de vedere, Hris­tos reprezintă pen­tru viaţă ceva au­­xiliar şi pe­ri­feric. Evanghelia se transfor­mă „într-un instrument de legi­ti­mare a valorilor noas­tre existenţiale, Evanghelia este siluită prin­tr-un arbitrar ne­­cunoscut al altor vremuri.“ (Ni­­colae Ber­di­aev)

O asemenea perspectivă ne fa­ce să înţelegem de ce trebuie să rămânem în unitate cu Hris­tos, ieşind din sfera unei vieţi e­go­­iste, plină de patimi şi pă­ca­te ca­re ne pot distruge.

Viaţa nu-şi găseşte îm­pli­ni­rea decât prin mântuirea sufle­tu­lui. Toate celelalte preocu­pări ale vieţii slujesc acestui scop înalt: mântuirea are prio­ri­­tate, du­pă cum cerem într-u­na din ru­găciunile sfintei Bise­rici: Pen­tru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Dom­nului să ne rugăm.

Aşadar, în lupta noastră pe ca­­re o ducem în viaţa aceasta cu toa­te provocările sociale, când re­clama ia locul produ­se­lor de ca­­li­tate, minciuna ia lo­cul ade­vă­rului, ura, locul iubi­rii, le­gă­tu­ra cu Hristos este e­sen­­ţială. Nu­mai aşa putem să re­­zistăm în fa­ţa ilu­ziilor şi a pă­re­­rilor false, să respingem por­n­i­rile pătimaşe, să răzbim în fa­­ţa violenţei şi a u­rii.

Adevăraţii creştini nu s-au în­doit niciodată de ajutorul lui Dum­­nezeu. Prin rugăciune, fap­te bune, credinţă, putem în­vin­ge toa­te ispitele şi putem du­ce o via­ţă curată.

Este o binecuvântare şi o ma­re fericire să ne fi născut în­tr-o ţa­ră creştină, în care de mici ni se oferă şansa mântui­rii, în care zi de zi clopotele Bi­se­ricii ne chea­mă la Hristos. (Pr. prof. dr. Dan Toader)