În timpul domniei lui Sapor al 2-lea (309-378), în Persia vieţuiau numeroşi creştini, având episcopi, preoţi şi diaconi. Învăţătorii credinţei păgâne, care se închinau la soare, împreună cu evreii, s-au unit împotriva creştinilor, pe care îi defăimau înaintea împăratului. Mai întâi, l-au vorbit de rău pe Sfântul Simeon, episcopul de Seleucia şi Ctesifon, despre care au zis că este vrăjmaş al împăratului Persiei şi prieten al împăratului din Constantinopol, pe care îl înştiinţează de toate câte se întâmplă în Persia. Mai apoi, au fost învinuiţi de trădare toţi creştinii din acel ţinut. Drept aceea, Sapor a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi a rânduit şi dregători neînduplecaţi, care să strângă în grabă aceste dajdii. Apoi, împăratul a început să ucidă preoţi şi slujitori ai Bisericii, să jefuiască şi chiar să dărâme bisericile creştinilor. Pe Sfântul Simeon l-a adus în faţa sa şi l-a întrebat de ce nu se închină soarelui. Atunci, fericitul a mărturisit că el se închină numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul în temniţă, iar pe drum l-a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinereţe fusese creştin şi învăţător al împăratului. Acum însă, pentru slavă deşartă şi din frică să nu-şi piardă viaţa, se închina soarelui la fel ca perşii păgâni. Zărindu-l pe acesta, Sfântul Simeon s-a amărât în sufletul său şi şi-a întors faţa de la Gotazat. Dar acela s-a luminat la suflet şi a plâns cu amar, văzând jalea şi batjocura episcopului său. Astfel, îl ruga pe împărat să-l elibereze din lanţuri pe sfântul episcop, dar Sapor nu numai că nu a vrut lucrul acesta, ci a poruncit să îi taie capul. Iar în Vinerea Mare a anului 341, au fost scoşi din temniţă 1.150 de creştini, împreună cu Sfântul Simeon, episcopul lor. După multe chinuri şi batjocuri, cu toţii au primit cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.
Aflarea moaştelor Sfinţilor Mucenici din Constantinopol (Sâmbăta celor adormiți - Moșii de iarnă)
În vremea împăraţilor păgâni ai Imperiului Roman, numeroase şi sângeroase prigoniri s-au abătut asupra creştinilor şi foarte mulţi mărturisitori ai lui Hristos au îndurat moarte de mucenici pentru statornicia lor în credinţa cea adevărată. În acele vremuri, religia cea nouă a creştinilor era considerată religio ilicita, cu toate că ea propovăduia dreptatea, iubirea, pacea, moralitatea, propunând omenirii un nou mod de vieţuire sfântă. Prăbuşindu-se stăpânirea împăraţilor păgâni, pe vremea dreptcredinciosului împărat Heraclie (610-641), au început a fi scoase din tenebrele pământului moaştele creştinilor ucişi pentru credinţa în Iisus Hristos Mântuitorul. De multe ori, Dumnezeu arăta semne la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor, dând prin sfintele moaşte tămăduiri bolnavilor. În acele zile s-au aflat moaştele mai multor mucenici din părţile Evgheniei, ale căror nume numai Dumnezeu le ştie. Deci, mergând la locul minunat, Fericitul Toma, Patriarhul Constantinopolului (607-610), împreună cu mare sobor de preoţi şi de credincioşi, a aflat moaştele întregi care răspândeau bună mireasmă ale mai multor sfinţi. După ce le-au ridicat cu multă evlavie, le-au aşezat cu mare cinste în biserică, în timp ce credincioşii interpretau psalmi şi cântări duhovniceşti. Altă dată, Dumnezeu i-a descoperit unui cleric cu viaţă aleasă, Nicolae caligraful, că între moaştele aflate sunt şi cele ale Sfântului Andronic, unul din cei 70 de Apostoli, dar şi moaştele Sfintei Iunia, de care Apostolul Neamurilor, Pavel, aminteşte în Epistola sa către Romani (Romani 16, 7). Şi aşa, Apostolii şi Mucenicii Domnului, ale căror nume au rămas necunoscute, se pomenesc în data de 22 februarie, în ziua descoperirii cinstitelor lor moaşte.
.jpg)
