Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfânta Muceniță Haritina; Sfinții Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu
Sfânta Haritina a trăit pe vremea lui Diocleţian (284-305) şi a comitelui Dometie. Rămasă orfană de tânără, a fost luată ca slujnică în casă de un om bun şi milostiv pe care-l chema Claudiu. Acela a crescut-o pe Haritina ca pe fiica sa, mai ales că ea era blândă, smerită, ascultătoare, tăcută şi înţeleaptă. Aflând comitele că ea este creştină, a scris stăpânului ei să o trimită la el pentru cercetare, dar Claudiu nu dorea să o dea pe mâna ostaşilor. Însă ea îi zicea: „Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură că mă voi socoti jertfă lui Dumnezeu”. Deci, zicând el: „pomeneşte-mă şi pe mine la cerescul Împărat”, o trimise pe ea cu ostaşii la dregător. Deci, mărturisind Sfânta Haritina cu mult curaj pe Hristos, i-au ras capul şi i-au turnat pe creştet jăratec. Iar cu ţepuşe de fier înroşite în foc i-au împuns tot trupul. Apoi i-au legat o piatră de moară de gât şi au aruncat-o în mare, dar a ieşit din apă nevătămată. Pentru aceasta şi mai mult au chinuit-o până când fericita şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Astăzi Biserica noastră îi pomeneşte şi pe Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail. Ei s-au născut în a doua jumătate a sec. al 16-lea în părţile Olteniei. Amândoi au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni şi au intrat în Mănăstirea Cozia, unde vieţuiau în ascultare, smerenie şi aspre nevoinţe. Nu după mult timp au fost tunşi în monahism, iar Cuviosul Daniil s-a învrednicit de harul preoţiei, devenind duhovnicul mănăstirii. Mai târziu, Daniil împreună cu Misail au plecat să vieţuiască în pustie, dincolo de „Turnul lui Traian”, în ţinuturile Muntelui Cozia. În pustnicie fiind, posteau şi se rugau, ajungând să cunoască Psaltirea pe de rost. Acolo au ridicat o biserică din lemn care s-a numit Schitul Turnu. La Cuviosul Daniil se spovedeau toţi pustnicii din împrejurimi, chiar şi Sfinţii Neofit şi Meletie. Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail au fost înmormântaţi lângă altarul bisericuţei lor, iar în 1676, Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti le-a mutat sfintele moaşte la temelia bisericii din piatră zidită acolo de el. Sfântul Sinod al Bisericii noastre i-a canonizat pe aceşti sfinţi români în anul 2016.
