Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfântul Ierarh Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii; Sfinţii 7 tineri din Efes
Sfântul Averchie a fost episcop în cetatea Ierapole din Frigia şi a trăit pe vremea împăratului Marc Aureliu (161-180), când creştinii erau puţini la număr, în comparaţie cu închinătorii la idoli. În timpul unui praznic păgânesc, Episcopul Averchie s-a aprins de râvnă şi a sfărâmat idolii. Pentru aceasta, preoţii păgâni îl căutau să se răzbune, iar episcopul a ieşit să predice Evanghelia în mijlocul cetăţii. Acolo a vindecat cu puterea lui Hristos trei tineri munciţi de duhuri necurate. Aceste minuni au făcut poporul să creadă în Hristos. Tot Averchie a vindecat-o pe fiica împăratului, Lucilia, nevoind să primească în schimb decât hrană pentru săracii şi bolnavii din Ierapole. Sfântul Averchie a călătorit apoi în Siria şi Mesopotamia, aducând împăcare între bisericile tulburate din pricina ereziilor, pentru care a şi fost supranumit „cel întocmai cu Apostolii”. Tot în această zi pomenim pe cei şapte tineri din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Antonin, Exacustodian şi Constantin, care au trăit în timpul împăratului Deciu (249-251), dar au rămas vii, în adormire, într-o peşteră, timp de 200 de ani, când au ieşit de acolo în vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450), încredinţându-se toţi de învierea morţilor. În vremea lui Deciu a fost dată poruncă împărătească să se aducă de către toţi jertfe idolilor păgâni. Cei şapte tineri din Efes nu au vrut să împlinească cererea împăratului şi au intrat într-o peşteră, rugându-se lui Dumnezeu să le ia sufletele, pentru a nu cădea în ispită. Deci, trecând 200 de ani de la acel eveniment, în timpul împăratului Teodosie cel Mic se născuse o rătăcire care tulbura Biserica şi care spunea că nu există înviere de obşte. Împăratul, văzând că Biserica este tulburată, nu ştia ce să facă şi se ruga Domnului să-l lumineze. În acea vreme, stăpânul muntelui unde răposaseră cei şapte tineri, dorind să facă staul pentru turma sa, a răsturnat pietrele de la intrarea în peşteră şi aşa au ieşit cei şapte feciori, vorbind între ei ca şi când ar fi adormit ieri. Mare le-a fost mirarea tinerilor când au văzut la poarta cetăţii semnul crucii. Ajungând la episcopul şi la dregătorul oraşului, sfinţii au spus toate câte s-au întâmplat şi aşa a aflat şi Teodosie despre învierea din morţi a lor. Mergând la peştera unde stătuseră tinerii, împăratul s-a bucurat foarte mult şi, pe când vorbea cu sfinţii, aceştia au fost cuprinşi de un somn adânc şi au răposat iarăşi în Domnul. Şi aşa s-au încredinţat toţi de adevărul învierii celei de obşte.
