Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit
Aceşti părinţi mucenici au trăit pe când la Constantinopol împărăţeau Constantin şi mama sa Irina (780-802), pe vremea când cetatea Ierusalimului era sub stăpânirea arabilor. Sfinţii Părinţi pomeniţi astăzi proveneau din mai multe oraşe sau cetăţi ale lumii, dar ei vieţuiau în vestita Mănăstire a Sfântului Sava, slujind toţi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, după rânduiala monahicească. Liniştea lor era adesea tulburată de păgâni, care, crezând că în mănăstire se află averi mari, dădeau năvală şi o jefuiau. Într-una din zile, în Postul Mare, în timp ce călugării erau adunaţi la rugăciune, o ceată de 60 de jefuitori înarmaţi cu săbii, suliţe şi arcuri au făcut un cumplit prăpăd, dând foc chiliilor, dar, când să dea foc şi bisericii, li s-a părut că văd o oaste mare ce vine în ajutorul monahilor şi speriindu-se au fugit. În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos, jefuitorii au năvălit din nou în mănăstire şi, pentru că nu au găsit nimic, i-au omorât pe toţi călugării din ea. Unora le-au tăiat capetele, pe alţii i-au tăiat bucăţi, iar pe alţii i-au înjunghiat cu cuţitele. Atunci, o parte dintre călugări s-au ascuns cu odoarele mănăstirii într-o peşteră din munte, dar, aflându-i acolo, păgânii au pus foc la gura peşterii, iar monahii au murit sufocaţi de fum. Şi aşa au primit cununa muceniciei Ioan, Serghie şi Patrichie şi toţi cei împreună cu dânşii, care nu aveau arme şi zale, ci numai arme duhovniceşti: platoşa nădejdii, pavăza credinţei şi coiful mântuirii.
