Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Chenoza Fiului lui Dumnezeu şi bucuria smeritei cugetări în viaţa omului credincios

Chenoza Fiului lui Dumnezeu şi bucuria smeritei cugetări în viaţa omului credincios

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie - 26 Sep, 2022

Acceptarea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu a Întrupării şi a Jertfei, trăirea Sa în calitate de Logos înomenit, adică asumarea condiţiei umane prin Întrupare şi Jertfa Sa sfinţitoare prin Pătimirile şi Moartea Sa pe Cruce, poartă denumirea, în limbaj dogmatic, de chenoză. În limba greacă veche, cuvântul chenoză înseamnă „a se deşerta”, „a se goli”, „a se pustii”. Textul scripturistic care vorbeşte cel mai elocvent despre chenoză este cel de la Filipeni, capitolul 2, versetele de la 5 la 11: „Gândul acesta să fie şi în voi care era şi în Iisus Hristos, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume...”.

Referitor la chenoză, verbul grecesc are un sens pozitiv atunci când se face referire la contextele hristologice biblice şi patristice, întrucât el înseamnă asumarea de către Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin, a limitărilor specifice naturii umane, fără abandonarea vreunui atribut divin.

Dacă o raportăm la Întrupare, chenoza are sensul de bunăvoinţă sau condescendenţă a Fiului lui Dumnezeu, care Se pogoară la măsurile firii umane pe care o preia în Ipostasul Său. Dacă raportăm însă chenoza la întreaga viaţă a Mântuitorului Iisus Hristos, de la zămislire, naştere, activitate publică şi până la răstignirea Sa, aceasta constă în smerenia Logosului întrupat, care vine la noi în chip de rob, adică în chipul fratelui, arătând prin aceasta că este familiar nouă şi în maximă apropiere faţă de noi (***, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2019).

Înfăţişarea vieţii Mântuitorului Hristos după acest chip al chenozei corespunde învăţăturii Bisericii şi are, desigur, temeiuri atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie. Viaţa lui Iisus între naştere şi moarte este descrisă de Sfinţii Evanghelişti ca fiind supusă condiţiilor pământeşti şi limitărilor vieţii umane, excluzând din acest cadru manifestările vizibile ale puterii Sale dumnezeieşti prin care El Și-a arătat slava Sa, cum a fost, de pildă, la Schimbarea la Faţă a Domnului pe Tabor (Ioan 1, 14; 2, 21; Luca 9, 32). Chenoza este aşadar viaţa zilelor din trup a lui Iisus, căci „El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte...” (Evrei 5, 7), „precedată de majestatea dumnezeiască de dinainte de întrupare şi urmată de încununarea cu mărire şi cu cinste după suportarea morţii” (Prof. N. Chiţescu; pr. prof. Isidor Todoran; pr. prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Vol. II, Cluj-Napoca, 2005, p. 32). De aceea, Sfântul Apostol Pavel va spune în Epistola către evrei: „Ci pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2, 9). De fapt, slava sau mărirea în care intră Iisus Hristos Mântuitorul prin moartea Sa este propria Lui slavă veşnică, de care Se împărtăşeşte acum şi după firea omenească. „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 22-23).

Despre chenoză, ca micşorare a măririi Fiului lui Dumnezeu, vorbesc şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Astfel, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră, în acord cu Sfântul Apostol Pavel, că golirea sau deşertarea se referă la Fiul lui Dumnezeu Însuşi şi nu doar la umanitatea Sa. De asemenea, Sfântul Grigorie de Nyssa arăta în lucrarea sa, „Contra lui Apolinarie”, că Mântuitorul Iisus Hristos a purtat doar „asemănarea” stricăciunii specifice omului şi nu stricăciunea în sine, pentru că, deşi a fost ispitit, nu a păcătuit şi, deşi a suportat durerea şi moartea, trupul Său nu a fost atins de descompunere nici chiar în mormânt.

Avem, aşadar, exemplul cel mai concludent al smereniei care vine din iubire şi care ar trebui să ne fie călăuză în viaţă. Sfântul Ioan Scărarul numea smerenia sau smerita cugetare ca fiind împărăteasa virtuţilor, bogăţie negrăită, numirea lui Dumnezeu şi darul Lui. De aceea ne şi îndeamnă Hristos Mântuitorul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), adică să învăţăm din sălăş­luirea, din luminarea şi din lucrarea Sa în noi. Totodată, Sfântul Ioan Scărarul arăta că, atunci când ciorchinele smeritei cugetări începe să înflorească în noi, „urâm îndată cu durere toată slava şi lauda omenească, izgonind de la noi iuţimea şi mânia. Iar înaintând această împărăteasă a virtuţilor, odată cu vârsta duhovnicească, în suflet, socotim ca nimic, mai bine zis ca pricini de scârbă, toate faptele bune săvârşite de noi, gândind că în fiecare zi adăugăm mai multe poveri la sarcina noastră printr-o împrăştiere de care nu ne dăm seama” (Filocalia, Vol. 9, Bucureşti, 2012, p. 346).

De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul face o paralelă între smerenie, la care se ajunge prin multe osteneli, după un îndelungat proces al conştiinţei omului (pocăinţă şi plâns), şi pâine, care, pentru a putea fi consumată, trece prin procesul amestecării făinii cu apa, al frământării şi al focului. „Căci sufletul se zdrobeşte şi se subţiază prin pocăinţa vădită, se uneşte şi, ca să zic aşa, se amestecă (se frământă) cu Dumnezeu prin apa plânsului nemincinos, iar aprinsă de focul Domnului se face pâine şi se întăreşte; aceasta este fericita smerenie, cea lipsită de aluatul (stricăciunii) şi de umflarea mândriei” (Filocalia, Vol. 9, p. 347).

În tot timpul şi în tot ceasul, dar mai ales în aceste vremuri pe care le trăim şi în care suntem ademeniţi de un duh perfid şi narcisist, ce ne insuflă promovarea cu orice preţ a propriei persoane pentru notorietate, a satisfacerii egoului mai ales în spaţiul virtual, să luăm aminte la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, Care a zis: „Oricine se ­înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14). Or, o gândire sănătoasă, plăcută lui Dumnezeu, este aceea ca, având cineva toată virtutea sufletească şi trupească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind.

Citeşte mai multe despre:   smerenie  -   chenoza