Isihasmul sau cum să ne păstrăm inima în rugăciune

Isihasmul ca disciplină as­cetică a apărut în mediile monahale şi s-a născut ca învăţătură teologică în secolele 4-5. Tradiţia Răsăritului, de-a lungul căreia se va dezvolta isihasmul, nu reprezintă un simplu sistem de cunoştinţe abstracte, ci ea este o axă care orientează viaţa creştină spre Dumnezeu. Aşadar, Tradiţia Răsăritului, care s-a fixat încă din epoca Apostolică şi s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în zilele noastre (conform căreia aspiraţia creştinului este trăirea în şi pentru Dumnezeu), este axială în Ortodoxie. În cadrul isihasmului vorbim de o remarcabilă creaţie teologică, spirituală şi culturală, continuatoare a Tradiţiei celor şapte Sinoade Ecumenice, care vizează îndumnezeirea omului.

În Ortodoxie, isihasmul reprezintă o cale spirituală specifică tradiţiei orientale şi este esenţial atât pentru viaţa spirituală a Bisericii, cât şi pentru doctrina ei. Părintele Andrei Scrima spunea că isihasmul nu este ceva abstract, ci poate fi înţeles doar dacă este privit ca un ansamblu de două elemente complementare şi indisolubile: termenul se referă deodată la o cunoaştere teologică conceptuală, care îl conduce pe om către înţelegerea unei experienţe spirituale trăite. Cu alte cuvinte, isihasmul nu poate fi înţeles decât ca trăire spirituală, ca experienţă spirituală reală de înaintare pe calea desăvârşirii încă din viaţa aceasta.

Un rol deosebit de important în acest urcuş duhovnicesc îl are rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus. Despre aceasta, Sfântul Cuvios Nil de Sora spunea: „Se cuvine să căutăm liniştea spiritului, să evităm orice gând, chiar şi pe acelea care ar părea permise, să fixăm în mod constant adâncurile inimii şi să spunem Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Apoi vom schimba: Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Această ultimă formă este, după Sfântul Grigorie Sinaitul, cea mai uşoară pentru începători. Dar nu trebuie să schimbăm formula prea des, ne sfătuieşte el, ci numai câteodată. (...) Recitând cu atenţie această rugăciune, vei sta în picioare sau aşezat, sau chiar culcat, reţinându-ţi respiraţia, pe cât posibil, aşa încât să nu respiri prea des, după sfaturile lui Simeon Noul Teolog şi ale lui Grigorie Sinaitul. Invocă-L pe Domnul Iisus cu o dorinţă fierbinte şi într-o aşteptare liniştită, lepădând de la tine orice gând. (...) Dacă vezi necurăţia duhurilor rele, adică gândurile, apărând în cugetul tău... nu le da atenţie, spune Grigorie Sinaitul; ci reţinându-ţi respiraţia, închizând spiritul în inimă, invocându-L pe Domnul Iisus neîncetat, cu mare atenţie, ele vor fugi, arse pe nevăzute de Cuvântul dumnezeiesc. (...) Isihia (...) înseamnă să-L cauţi pe Dumnezeu în inima ta, adică să-ţi păstrezi inima în rugăciune şi să te regăseşti în mod constant în interiorul ei, aşa cum a zis Simeon Noul Teolog” (John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007).

Vorbind despre redescoperirea înţelesului adevărat al isihasmului, părintele Andrei Scrima preciza că aceasta nu se realizează doar printr-o cufundare în trecut, în vederea refacerii traseului istoric, spiritual şi doctrinar al isihasmului, ci apropierea de isihasm reprezintă o mergere spre centru, tradiţia isihastă fiind centrală în Ortodoxie. Definindu-se şi formulându-se în istorie ca adevărată teologie, isihasmul a dat naştere unei controverse teologice, a cărei consecinţă a fost asocierea sau perceperea sa în mediul teologic occidental ca fiind o sectă incomprehensibilă şi cel puţin ciudată. Cu toate acestea, în renumitul secol al 18-lea, isihasmul a fost pentru Biserica Răsăritului un imbold, dar şi o şansă în păstrarea nealterată a doctrinei celei adevărate, într-o vreme în care aceasta era atacată de ideile iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze.

În secolul 20, părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) a iniţiat traducerea integrală în limba română a scrierilor filocalice, cărora le-a adăugat introduceri, dar şi numeroase explicaţii în note de subsol, aceasta asigurând într-o bună măsură supravieţuirea duhovnicească a poporului român în faţa comunismului ateu. În acest sens, părintele Stăniloae spunea că nu este de ajuns „să-i spui omului în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, ci trebuie să-l îndrumi pas cu pas cum să se izbăvească de uriaşii păcatului, care îi pun tot felul de piedici, şi cum să procedeze pentru a se întări în viaţa virtuoasă” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. I, din „Cuvântul înainte” al traducătorului, Sibiu, 1964).

În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sublinia faptul că, prin Filocalie, „fiecare generaţie este chemată să înveţe la rândul ei, în chip nemijlocit, cum să transforme valorile credinţei în puteri spirituale actuale şi regeneratoare ale omului lăuntric, deoarece această colecţie este un fel de ghid esenţial al vieţii contemplative ce-i poartă pe creştini spre mântuire („Cuvântul înainte” al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Filocalia, vol. I).

Să luăm aminte că într-o lume marcată de principiile autonomiei persoanei, în care obiectivitatea ştiinţei era absolutizată, într-o lume independentă de Dumnezeu şi aflată în plin proces de modernizare, Ortodoxia venea cu un mesaj îndrăzneţ, isihasmul cu rugăciunea inimii, nu pentru a se opune Modernităţii, nu pentru a impune ceva, ci pentru a propune o cale spirituală care, urmată cu responsabilitate, îi permitea omului să rămână fidel Tradiţiei axiale patristice şi într-o cunoaştere în continuitate cu duhul Tradiţiei patristice, oferindu-i totodată şansa înaintării pe calea desă­vârşirii şi apoi a îndumnezeirii.

Dacă ar întreba cineva cât de autentică mai este astăzi spiritualitatea isihastă în Biserică şi la ce ajută ea, vom răspunde că este surprinzător de actuală (mai ales pentru creştini) datorită fidelităţii sale faţă de concepţia biblică despre Dumnezeu şi om, şi pentru faptul că în centrul ei are o realitate unică, şi anume: Iisus, Fiul lui Dumnezeu înomenit. La ce ajută ea? La cunoaşterea mai intimă a lui Dumnezeu şi a semenilor, la smerenie, la renunţare la egoism, la vieţuire curată, la pace sufletească, la cultivarea virtuţilor creştine şi apoi la îndumnezeire.