Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica „Nașterea lui Dumnezeu înnoiește firile”

„Nașterea lui Dumnezeu înnoiește firile”

Galerie foto (5) Theologica
Un articol de: Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae - 15 Dec, 2019

Sărbătoarea Naşterii Domnului este una inaugurală, o sărbătoare a începutului sau a reînceputului, desemnând deopotrivă venirea, manifestarea şi prezenţa Răsăritului de Sus, Care plineşte aşteptarea Scripturilor, dar şi un timp major al ciclului liturgic şi cosmic. În mai toate alcătuirile omiletice, Crăciunul este prezentat cu elemente moştenite de la sărbătoarea-mamă a Epifaniei, devenind imediat el însuşi misterul de temelie sau „fundamentul tuturor celorlalte sărbători“, „împărăteasa sărbătorilor“, „marea sărbătoare“, „cea mai vârstnică dintre sărbători“, formând, împreună cu Paştile şi Cincizecimea, o triadă nou-testamentară, anti-tipul triadei vechi-testamentare a sărbătorilor Corturilor, Azimelor şi Săptămânilor.

Celebrarea liturgică a Crăciunului reprezintă o sărbătoare apologetică a întrupării credinţei ortodoxe, iar acest lucru este ilustrat din plin în omiliile Părinţilor, atât în cele cu caracter oratoric, cât şi în cele imnografice. Ele constituie un oratoriu polemic al ortodoxiei ecumenice sinodale împotriva răstălmăcirilor petrecute în planul hristologiei. De la Efrem Sirul şi până la Ioan Damaschin, omiletica patristică a Naşterii Domnului se constituie ca un recurs la ortodoxia credinţei, conţinând un filon amplu de polemică hristologică, avându-i în vedere pe iudei, pe păgâni şi pe ereticii de toate nuanţele. Dacă Efrem Sirul combătea în madrashe-le sale gnosticismul şi arianismul, Severian de Gabala, un niceean convins, contemporan al lui Ioan Hrisostom, dădea o listă detaliată a tuturor celor incriminaţi, de la grupurile importante de arieni, macedoneni, anomei, marcioniţi, sabelieni, manihei, montanişti şi până la grupurile mărunte de apolinarişti și novaţieni. În acest context, nu este lipsit de importanţă să reamintim faptul că întregul scandal ecumenic al nestorianismului a fost declanşat de o predică de Crăciun, susţinută de către Patriarhul Nestorie la Constantinopol, în anul 428, şi că răspunsul dogmatic al Bisericii, concentrat în celebrul Thomus dogmatic ad Flavianum, alcătuit de către Papa Leon cel Mare, conţine fragmente din patru predici de Crăciun (Sermo XXI-XXIV), rostite de către acesta între anii 441 şi 444.

Mai devreme, dezbaterile finalizate cu dogmatizarea theotokiei Fecioarei Maria fuseseră şi ele amorsate de către o dispută omiletică la Constantinopol între Proclu şi Nestorie în 25 martie 431. O seamă de predici de Crăciun, cum ar fi cea susţinută de Pavel de Emessa, în 25 decembrie 431, în faţa lui Chiril al Alexandriei, ilustrează momentul dogmatic de la Efes, demon­strând încă o dată că teotokologia este un moment al hristologiei. Crăciunul s-a şi impus ca sărbătoare specială a Întrupării în zona Egiptului şi a Palestinei după Sinodul Ecumenic de la Efes. De asemenea, predicile lui Petru Hrisologul sunt un tezaur inestimabil pentru hristologia perioadei dintre Efes şi Calcedon. În concluzie, omiliile Părinţilor la Crăciun sunt expresia unei jubilaţii universale legate de triumful luminii lui Dumnezeu, Care Se descoperă lumii aflate în întunericul necunoştinţei, dar şi în cel al erorii. Triumful anticipat al lui Hristos, Soarele dreptăţii, imaginea apologetică şi mesianică cea mai operantă în lumea veche (Mal. 3, 20), este şi un triumf al creştinismului, al ortodoxiei niceene, efesene şi calcedoniene.

Omiletica patristică a Crăciunului reprezintă o adevărată simfonie exegetică a Vechiului Testament, în care regăsim o amplă armonizare tipologică. Cea mai extinsă exegeză o face, cu siguranţă, Efrem Sirul, care introduce, în canavaua hermeneutică, în preajma ieslei de la Betleem, toate figurile hristologice vetero-testamentare: Adam, Abel, Enoh, Melchisedec, Noe, Lot, Moise, Caleb, David, Iosua, Ilie, Zaharia, Ioan Botezătorul. Toate aceste personaje, sărbătorind Naşterea, sunt convocate să-şi dezvăluie menirea lor istorică de simbol, mister sau typos al lui Hristos în Care se împlinesc, căci în El se realizează toate tipurile, enigmele şi făgăduinţele vechi. Unul dintre principiile de realizare a acestor omilii este cel al paralelismului de genul Adam-Hristos, Eva-Maria. Pe lângă grandioasa procesiune a tipurilor hristologice pomenite, există şi o alta, a celor feminine, în rândul cărora un loc central îl ocupă Sara, Rahela, Ana, dar şi Rahab, Tamar şi Rut, care sunt răzbunate şi împlinite de către Fecioara Maria prin naşterea sa feciorelnică. Nici un alt Părinte al Bisericii nu a reuşit să redea mai bine decât a făcut-o Efrem Sirul o imagine a Mariei înrădăcinată în humusul istoric şi spiritual iudaic al «săracilor lui Iahve» (cf. Fr. Graffin). 

„Pâinea Te înfăţişează şi deopotrivă duhul omenesc!”

Dialogul tipologic având în centru figura Mariei are o orientare profetică de ansamblu, vizând deopotrivă planul protologic al creaţiei celei dintâi, cel istoric-mesianic, cel tipic-eclesiologic şi cel eshatologic al creaţiei înnoite. Misterul Întrupării se concentrează în Maria, care este înfăţişată ca o vatră, focar sau punct de convergenţă al istoriei, podul şi scara între creat şi necreat, între Israel şi neamuri, între întunericul părăsirii şi slava înfierii. Atât în madrashe-le lui Efrem, cât şi în kontakia lui Roman Melodul, în Imnul Acatist şi în enkomia lui Proclu, în predicile lui Augustin şi în toată tradiţia omiletică greacă şi latină, Fecioara Maria apare ca maică a unităţii. Şi de această dată mariologia lui Efrem Sirul dă tonul unei totale cuprinderi prin extensia misterului Întrupării de la pântecele Mariei, în care se focalizează Prezenţa, shekinah, până la dimensiunile cosmice, universalizând euharistic pentru întreaga umanitate propria harismă contemplativă, gând sfânt care se regăseşte deplin în omiletica palamită a Întrupării, din secolul al XIV-lea (Omilia 16): «Fi-voi doar eu căreia arătatu-i-ai frumseţea Ta? Că Pâinea Te înfăţişează şi deopotrivă duhul omenesc! Sălăşluieşte-n Pâine şi-n cei care-o mănâncă! În cele nevăzute şi-n văzutele toate să te vadă Biserica Ta precum cea care Te-a născut!» (Nativ XVI, 4). Fecioara Maria apare ca mistagog al credinţei eclesiale, prin excelenţă, rămânând prezentă tainic până în iconomia sacramentală, care prelungeşte Întruparea (cf. Fr. Graffin).

Omiletica patristică a Întrupării ne dezvăluie o spiritualitate şi o estetică a minunării în faţa misterului Naşterii şi al divino-umanităţii, apropiat dialectic prin armonicele sale într-un şirag de antinomii: văzut-nevăzut, de sus-de jos, ascuns-manifestat, unul-multiplu. Mistica siriană a întâlnirii nupţiale a sufletului cu Dumnezeu, dezvoltată pe linia Efrem Sirul-Macarie Egipteanul, va deveni loc comun pentru Părinţii duhovniceşti ai secolelor VII-VIII, iar tema zămislirii şi naşterii spirituale a lui Hristos în inima sau sufletul celui credincios se va răspândi pretutindeni de la Origen până la Augustin şi Fulgenţiu de Ruspe. Fecioara Maria devine astfel prototipul fecundităţii spirituale şi al vieţii contemplative.

Sărbătoarea Crăciunului evocă o întreită naştere

Avem așadar, în primul rând, naşterea din veşnicie a Fiului Unul-Născut din Tatăl; cea de a doua naştere este cea care s-a împlinit prin naşterea din Fecioara Maria în istorie; iar cea de-a treia este naşterea lui Dumnezeu în mintea şi în inima celor care cred, Îl primesc şi Îl mărturisesc. Această simfonie a Crăciunului rămâne neîmplinită dacă mintea şi inima omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu se deschid perspectivei veşniciei inaugurate de întruparea lui Dumnezeu în istorie.

Omiliile Părinţilor la Naşterea Domnului ne descoperă, dincolo de seriile de tipuri hristologice, eclesiologice, sacramentale şi duhovniceşti, o multitudine de simboluri naturale, convocate să participe în jurul ieslei sfinte la celebrarea miracolului Întrupării, încât am putea recompune un adevărat repertoriu omiletic, de pildă la Efrem Sirul, format din elementele, regnurile şi registrele cosmice: focul, soarele, răcoarea, pomul, floarea, viţa-de-vie, strugurele, marea, izvorul, roua, perla, sudoarea, plămada, sarea; lupul, leul, vulpea, mielul, vulturul, porumbelul, albina; păstorul, pescarul, ţăranul, cuvântul, numărul. În acest adevărat bestiar simbolic ar trebui menţionaţi în primul rând boul şi asinul, simboluri ale Bisericii compuse din Israel şi neamuri, chemate să se hrănească împreună din hrana Logosului. Omilia şi poezia imnografică sunt şi ele rodul unei naşteri feciorelnice a cuvântului doxologic.

O seamă din aceste omilii patristice sunt documente simbolice sau imagologice ale întâlnirii creştinismului cu elenismul sau, mai târziu, cu islamul. Primul gen de interferenţă este ilustrat magistral de paralela dintre Logosul creştin al sărbătorii Naşterii Domnului şi logoii mitologici ai sărbătorilor elenistice pe care-o întâlnim în Cuvintele 38-40 rostite de Grigorie de Nazianz la Constantinopol (380-381). Întâlnirea dintre creştinism şi islam este ilustrată de predica lui Sofronie al Ierusalimului din anul 634, în care Betleemul este ocupat de arabii musulmani, iar creştinii nu mai pot merge în pelerinaj în cetatea Evangheliei. Predica lui Ioan Damaschin la Naşterea Domnului conţine, pe lângă exegeza obişnuită şi dosarul-florilegiu dedicat Întrupării, şi câteva elemente culturale greceşti şi persane, precum profeţia sibilei şi fragmentul din dialogul persan despre diferitele înfăţişări ale lui Hristos (prunc, tânăr, vârst­nic), pe care le-au remarcat magii, sau tradiţia iconografică inedită despre icoana lui Hristos realizată de un artist însoţitor de taină al magilor. S-ar putea alcătui un repertoriu cuprinzând cele mai sugestive metafore sau imagini ale Întrupării: „pielea de diamant luată din Fecioara“ (Sfântul Grigorie Palama), Hristos, „medicul smerit al umanităţii” (Fericitul Augustin), „marea îndreptare” (Sfântul Roman Melodul), „leacul cel mare” (Sfântul Grigorie de Nazianz), „Răsărit divino-uman tăinuit” (Sfântul Efrem Sirul).

Scopul tuturor tainelor ascunse în Hristos este rezidirea omului

În secolul al IV-lea a existat tendinţa de a celebra multiplele aspecte ale tainei lui Hristos în sărbători distincte, fără a pierde din vedere globalitatea şi unitatea acesteia: „O, câte prilejuri de prăznuire sunt în fiecare din tainele lui Hristos, taine al căror scop este unul: desăvârşirea, rezidirea mea la Adam cel dintâi” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuv. 39). Aprofundările omiletice ale tainei Naşterii au creat serii de cuvinte care au circulat şi au înnobilat cultura pastorală, în general. Taina Naşterii Domnului a fost ea însăşi privită în bogăţia ei narativă şi simbolică într-o serie de mistere subsecvente: zămislirea-chivot, înscrierea (recensământul imperial)-cartea vieţii întru Împărăţie, naş­terea-eliberarea de păcat, naşterea feciorelnică-naşterea eternă, Betleem-Rai sau casa pâinii, scutece-lanţuri, prunc-Logos, hrănit cu lapte-Atotţiitor, iesle-hra­na Logosului/Euharistie, boul şi asinul-Biserica, steaua-călăuzire spre slavă, magii-pârga neamurilor, darurile de aur, smirnă şi tămâie-divino-umanitatea şi întreita demnitate a lui Hristos, păstorii-doxologie, îngerii-mistagogie, arhanghelii-vestire şi dans, pruncii-martiri. 

Întruparea precedă creația așa cum leacul precedă rana

Prima cuprinde în tâlcuirile sale omiletice cele trei paliere: cosmic, istoric şi antropologic, cu raporturile corespunzătoare: Întrupare-creaţie, kenoză-regenerare, îndumnezeire-eshatologie. Temele globale ale acestei iconomii sunt: trecerea din cer pe pământ, lumina, cosmosul, eliberarea, plinirea timpului. Temele subiacente primului palier de semnificaţii ale Naşterii sunt traseul de la întuneric la lumină, de la înfăşurare la desfăşurare, de la umbră la trup, de la simbol la realitate, constituind axa istoriei mesianice, focarul sacru prin care Dumnezeu Se face istorie, kenoză, rânduială, înnoire, punând capăt alienării umane, regenerând şi fixând temeliile îndumnezeirii omului. Acest trup nou, care îşi face intrarea în lume în ieslea Betleemului, extinzându-se de la pântecul Fecioarei Maria până la dimensiunile universului, este trupul Bisericii, al Hristosului integral (totus Christus). Tema luminii trimite la posibilitatea experienţei lui Dumnezeu, a slavei care străluceşte din „Cel în Care locuieşte corporal-trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”. Afirmaţia şocantă la prima vedere că Întruparea precedă creaţia apare într-o amplă omilie a lui Severian de Gabala, cu explicitarea „leacul precedă rana”. Ea descrie dimensiunea cosmică şi consecinţele universale ale Întrupării, explicitate într-un mod minunat de către Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Marele Sfat… pe care Logosul Însuşi al lui Dumnezeu după esenţă, Care S-a făcut om, l-a vestit, pogorându-Se ca Înger-mesager… arătând în Sine scopul pentru care făpturile şi-au primit în mod limpede început (archê) în vederea fiinţei. Într-adevăr, înainte de veacuri, a fost pre-gândită o uniune între limită şi fără limită, între măsură şi fără-măsură, între capăt şi fără-capăt, între Creator şi făptură, între odihnă şi mişcare”. Întruparea constituie o noutate şi o înnoire atât pentru om, cât şi pentru Dumnezeu: „Naşterea este un act în care Dumnezeu este implicat până în măruntaiele Sale, în mod visceral, printr-un fel de dat ontologic” (cf. A. Scrima).

„Astăzi Se naşte din Fecioara Cel ce are în mână toată făptura”

Una din cele mai întâlnite teme omiletice ale Crăciunului este trecerea de la iconomie la teologie, prin punerea în paralel a celor două naşteri ale lui Hristos, cea eternă, din Tatăl fără mamă, şi cea istorică, din mamă fără tată. Analizând imnografia sărbătorii datorate lui Ioan Damaschin, se poate observa această focalizare a misterului Naşterii prin privirea simultană asupra realizării ei terestre şi celeste. Această imnografie a Crăciunului are de fapt certe origini omiletice, cuprinzând seriile clasice de antinomii care răstignesc şi eliberează înţelegerea: „Astăzi Se naşte din Fecioara Cel ce are în mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat Cel ce din fire este nepipăit. În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este hrănit Cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi îi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le primeşte Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Naşterii tale, Hristoase. Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea Ta!“ (Idiomelă, glasul al 2-lea, ceasul al nouălea, Mineiul pe decembrie)

„Conform teologiei acestui sinaxar (al sărbătorii Învierii – n.n.), întemeietor al tuturor praznicelor şi sărbătorilor anului bisericesc, Dumnezeu a săvârşit patru Paşti: primul Paşte este aducerea lumii dintru nefiinţă la fiinţă (creaţia); al doilea Paşte săvârşit de Dumnezeu este eliberarea poporului Israel din robia Egiptului‚ „cu mână tare şi cu braţ înalt”; al treilea Paşte este Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie; iar ultimul este reprezentat de pogorârea la iad şi de Învierea lui Hristos. În toate cazurile amintite este vorba de o trecere dintr-o stare în alta, din nefiinţă la fiinţă, din Egipt la libertate, din cer pe pământ şi de pe pământ la cer. Toate faptele amintite sunt fapte existenţiale, ce ţin de lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi dau o dimensiune pascală istoriei lumii şi existenţei umane. Lumea este creată să treacă, iar omul este creat să urce de pe pământ la cer, să-şi valorifice în mod pascal existenţa. Ceea ce este însă la fel de fundamental pentru interpretarea acestui text-cheie al teologiei creştine este faptul că se menţionează o co-temporalitate a acestor patru Paşti săvârşiţi de către Dumnezeu. Toate aceste «treceri» (diabasis) se petrec «în această zi» pe care o actualizăm în Sfânta Liturghie’’ (cf. Daniel Benga, Misiunea Bisericii - liturghia după Sfânta Liturghie).

Una dintre teofaniile vechi-testamentare privilegiate în omiletica patristică şi în imnografia Crăciunului este cea a Rugului Aprins, privită în cuprinsul tradiţiei ca prefigurare a Naşterii Domnului, a descoperirii lui Dumnezeu ca Cel Care vine, dar şi a sălăşluirii focului Duhului în firea omenească. Noematica mistică a Întrupării, aşa cum se deduce din analiza noastră asupra tradiției omiletice patristice, este cuprinsă în procesiunea universală către Mesia, dar în cadrul acesteia Îl descoperim pe Hristos ca purtător al Duhului. Această procesiune către Hristos este una în Duh: „Dacă Tora a fost dată de către Iahve drept călăuzire poporului ales aflat pe calea spre făgăduinţele divine, ea îşi atinge scopul în (re)cunoaşterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, drept capăt al ei şi, în mod paradoxal, drept moment al reluării ei într-alt registru, cel al Duhului Sfânt, pe Care oamenii Îl capătă prin venirea Mântuitorului. Acelaşi lucru se petrece şi cu legea naturală după care se conduseseră neamurile chemate acum, alături de israeliţi, la cea de-a doua etapă a Marii Călătorii spre Împărăţia lui Dumnezeu. Această călătorie, începută cu Întruparea Cuvântului ipostatic al lui Dumnezeu, este de data aceasta o procesiune în Duh - acelaşi Duh în care continuăm să ne împărtăşim de Hristos Nomothetes, Dătătorul şi împlinitorul de lege, şi-L păstrăm sălăşluit în inimile noastre” (cf. Picu Ocoleanu, Hristos Nomothetes. Întruparea Cuvântului sau ţelul Torei ca procesiune).

Biserica ne naște hristoși

Naşterea Domnului, aşa cum apare ea descrisă în naraţiunile evanghelice lucanică şi mateiană şi teologhisită în prologul ioaneic, pune întreaga lume în mişcare: mulţime de îngeri care însoţesc venirea Cuvântului (Luca 2, 13), magii de la Răsărit, călăuziţi de steaua minunată, odată ajunşi dau o închinare liturgică (Matei 2, 11), păstorii din preajma Betleemului, iniţiaţi de îngeri, adevăraţi mistagogi ai misterului Întrupării, participă cu fervoare la procesiunea Naşterii lui Mesia: „Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Luca 2, 15). Această procesiune cosmică de însoţire a Logosului înomenit depăşeşte topografia spaţiului extern, având o dinamică pascală intensivă, liturgică. Sfinţii Părinţi sunt mistagogii acestei procesiuni prin invitaţia de a participa, alăturându-ne ei şi prin călăuzirea spre epicentrul ei sacramental, hristologic şi eshatologic, Hristos euharistic de pe masa Altarului Bisericii. Sărbătoarea Naşterii Capului acestui trup universal al Bisericii este şi sărbătoarea naşterii mădularelor acestui trup. Toţi Părinţii sunt solidari în exprimarea omiletică a acestei dimensiuni ecleziologice a Întrupării Bisericii, fecioară castă şi maică fecundă, după chipul Fecioarei care a născut pe Cel Unul Născut, născând şi Biserica pe fraţii Lui. Procesiunea de la Betleem la Ierusalim, din secolul IV, descrisă de pelerina Egeria, surprinde atmosfera liturgică a sărbătorii Naşterii în această dinamică procesională euharistică.

Sfinţii Părinţi ne invită să regăsim minunarea sfântă întru taina Naşterii, asemenea martorilor ei tainici de odinioară, şi bucuria de a fi născuţi din Dumnezeu, într-un timp în care a fi născut, în general, pare a fi un inconvenient, mai ales dacă nu regăsim dorinţa de a ne alătura şi noi procesiunii sfinte a martorilor lui Dumnezeu: „Spuneam că suntem Trupul lui Hristos. Ce se petrece în Biserică? Tocmai ceea ce s-a petrecut în Fecioara. Înlăuntrul ei s-a împlinit întruparea Cuvântului, înlăuntrul ei s-au unit Dumnezeu şi omul şi S-a născut Hristos, persoana dumnezeiesc-omenească (teandrică). Hristos a ieşit din pântecele Născătoarei de Dumnezeu, Mireasa lui Dumnezeu, Biserica face acelaşi lucru cu noi: ne naşte hristoşi. Această taină a naşterii noastre are loc în pântecele, în măruntaiele Bisericii. Cine se botează intră în colimvitră om şi iese Hristos. Repet: «Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat». «Mă îmbrac» înseamnă că Îl asimilez pe Hristos, devin Hristos. Prin urmare, Biserica noastră este cea care continuă taina naşterii lui Hristos. Prin Naşterea Sa, Hristos a luat asupră-Şi firea omenească. Acum trebuie ca şi eu, în mod personal, intrând în Biserică prin Botez, să mă unesc cu Hristos” (cf. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Biserica, Trupul lui Hristos).

Nașterea Domnului nu este o cădere tragică în cosmos, ci începutul împărtășirii noastre de slava Vieții împreună cu întreaga făptură.

Citeşte mai multe despre:   Naşterea Domnului  -   Craciun  -   Maica Domnului