Omul primordial

Cu trei mii cinci sute de ani în urmă, în jurul anului 1500 î.Hr., prorocul Moise a primit revelația despre modul în care Dumnezeu a purces la facerea lumii, a omului și a Paradisului terestru în care a fost așezat cel dintâi om. De ce a fost nevoie de o revelație de sus pentru a i se descoperi și în același timp de a i se a reaminti omului starea sa de început? Întrucât acum omul a căzut din Rai, iar între starea sa prezentă și cea inițială există o barieră de netrecut, subzistă o ruptură. Ceea ce a generat această ruptură a fost păcatul săvârșit de primii oameni în Paradis, fapt care i-a și alungat din el. Cu certitudine, nu Dumnezeu, ci propriul lor păcat i-a alungat pe primii oameni din grădina Raiului.

Păcatul primordial nu a fost o simplă greșeală sau vreun soi de obrăznicie, ci a fost un eveniment care a modificat viața și funcțiunile psihosomatice ale omului într-o asemenea măsură, încât el pur și simplu nu mai putea locui în Paradis și nici să rămână în speciala comuniune pe care o avusese cu Ziditorul său. Aici se produce ruptura; o ruptură lăuntrică, sufletească, mai întâi și apoi ca o consecință firească și cea exterioară: exilul din Paradis. Este limpede, prin urmare, că aici este implicată și o ruptură a cunoașterii, gnoseologică. Acesta este, pe scurt, motivul pentru care a fost nevoie de o descoperire dumnezeiască pentru a-l cunoaște sau pentru a ni-l reaminti pe omul primordial.

Îngerul pământesc

Revelația fiind extrem de concisă, conține în miezul ei o multitudine de aspecte pe care unii dintre Părinții Bisericii le-au scos în evidență, fiecare potrivit cu puterea și darul său spre bucuria minții noastre.

Cea mai profundă, dar și cea mai expresivă dintre tâlcuirile revelației cu privire la omul primordial pe care o cunosc, mi se pare cea dată de Sfântul Grigorie Teologul, în faimoasa sa Cuvântare la Paști. Să ne aplecăm, așadar, asupra ei, să o înfățișăm și, după putință, să o și analizăm:

„De aceea, tocmai acest lucru dorind Cuvântul meșter să arate şi să creeze o fire unitară din cele două (despre firea văzută şi cea nevăzută vorbesc), îl face pe om; luând, așadar, trupul din materia care venise deja în existență, iar de la Sine Însuși așezând suflare (pe care cuvântul Scripturii o cunoaște a fi sufletul mintal şi chipul lui Dumnezeu), îl aşază pe pământ ca pe o altă lume, mare în cea mică”. Este demn de remarcat faptul că în viziunea Sfântului Grigorie omul este cel mare, macrocosmosul, iar nu universul, datorită atât constituției, cât și demnității sale. Această perspectivă conține în sine nu doar o revelație, ci și, aș zice, o noimă terapeutică, întrucât acela care crede în veridicitatea acesteia nu mai poate suferi de nesiguranța și angoasa omului contemporan, care este învățat de știința epocii moderne că el trăiește într-un univers indeterminat și copleșitor prin mărimea lui! Și continuă: „Îl așază ca pe un alt fel de înger, închinător cu fire amestecată, văzător al creației celei văzute şi introdus în tainele celei inteligibile, împărat al celor de pe pământ, dar de cele de sus împărățit, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi mintal”. Așadar, omul este înfățișat ca o existență compusă din două elemente diferite, dar nu incompatibile: materie și duh. Întrucât în teologia Bisericii materia nu se opune niciodată duhului! Aceasta îl face să fie un nou fel de înger cu calități paradoxale. Se mai observă, de asemenea, că existența primordială a omului, deși este asemenea îngerilor, nu este una stabilizată, ci are nevoie de o statornicie în ascultarea de voia Ziditorului său, așadar, de o stabilitate în bine; de aceea, continuă Sfântul Grigorie: „La mijloc aflându-se între măreție şi smerenie; unul şi același din duh şi din carne, duh datorită harului, iar trup pentru înălțare; unul ca să rămână şi pe Făcătorul de bine să-L slăvească, iar altul ca să pătimească, iar prin pătimire să-şi amintească şi să fie povățuit, atunci când spre trufie se va înălța”. Iată și explicația pentru care omul a fost zidit în chip compus: cele două elemente sunt gândite atât pentru a se ridica prin darurile existenței sale, cât și pentru a se bucura de pedagogia dumnezeiască atunci când greșește, spre îndreptare.

Sensul omului

Chiar în actul creației este concentrat și scopul pentru care a fost adus omul în existență; de aceea, Sfântul Grigorie îl vede drept „existență iconomisită a fi în cele pământești, dar rânduită spre a fi strămutată în altă lume, şi, ca sfârșit al tainei, să fie îndumnezeit prin tinderea sa spre Dumnezeu. Așadar, după mine, în acesta [în om] este așezată lumina de mijloc a adevărului care se arată pe pământ, pentru a fi văzută şi simțită strălucirea lui Dumnezeu, vrednică de Acela care ne-a adus la existență prin împreunare şi Care ne va desface, şi iarăși într-un mod mai înalt ne va împreuna”. Prin urmare, deși a fost creat ca să împărățească pe pământ, destinația omului este una cerească, acolo unde sălășluiesc și ceilalți îngeri, fără de trupuri. Aceasta se întâmplă numai dacă omul ajunge să-și împlinească sensul tainic, acela de a se îndumnezei prin împlinirea voii dumnezeiești pe pământ, ca astfel prin viața lui să fie văzută și simțită lucrarea nezidită a lui Dumnezeu. Și ajungând la finalul existenței pământești cele două elemente se vor separa, însă în Împărăția cerurilor Dumnezeu le va reunifica, într-un mod mai presus de înțelegerea prezentă a minții omenești.

Libertatea

Apoi Sfântul Grigorie revine la starea primordială și spune: „Şi pe acesta [pe om] l-a așezat în Rai (oricare ar fi fost atunci acest Rai), cinstindu-l cu liber-arbitru, ca binele să aparțină aceluia ce îl va alege, nu mai puţin decât Aceluia care i-a dat semințele binelui, l-a făcut cultivator al plantelor nemuritoare, adică al înțelesurilor dumnezeiești, al celor mai simple şi al celor mai desăvârșite, gol prin simplitatea şi prin viaţa sa fără de viclenie, şi fără nici un acoperământ sau apărare; căci aşa trebuia să fie omul cel de la început. Şi i-a dat o lege ca obiect al liberului-arbitru…” Sfântul Grigorie își încheie cuvântul prin evidențierea libertății cu care a fost înzestrat omul și prin intermediul căreia va putea opta fie pentru ascultare spre viață, fie spre neascultare spre moarte. Singura poruncă pe care a primit-o omul în Rai a fost dată exclusiv cu scopul de a-și exercita liberul-arbitru și de a arăta că face binele prin propria sa alegere, iar nu datorită vreunei legi care să-l silească în acest sens.