Care este legătura dintre pomenirea celor adormiţi în Biserică şi valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor?

Religia creştină este prin excelenţă religia iubirii. Dumnezeu Însuşi este iubire, iar cei care nu iubesc nu pot să-L cunoască (cf. 1 Ioan 4, 8). De aceea, orice formă de manifestare a iubirii este, în fond, nu numai o îndeplinire a poruncii pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ci şi o continuă cunoaştere a marii Sale milostiviri. Iubindu-i pe semenii noştri, Îl iubim pe Dumnezeu, aşa cum, dacă-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, inevitabil îi iubim pe semenii noştri.

Iubirea faţă de semeni nu se manifestă numai în timpul vieţii pământeşti, ci trece dincolo de moartea fizică. Rugăciunile pe care le facem pentru ei, după ce au trecut la cele veşnice, ne ajută să fim în comuniune, iar îngrijirea locurilor în care sunt înmormântați este o responsabilitate de netăgăduit. Întâlnirea cu ei în rugăciune este şi întâlnire cu Hristos Domnul, Cel care a biruit moartea prin Răstignirea şi Învierea Sa.

E bine știut faptul că rânduiala Bisericii Ortodoxe prevede o ritmicitate a rugăciunilor sau pomenirilor pe care le facem pentru cei adormiți. Pe lângă toate rânduielile care se săvârșesc până la așezarea trupului în mormânt, care culminează cu slujba Înmormântării, Biserica a rânduit multe pomeniri ulterioare.

Alături de Sfânta Liturghie la care sunt pomeniți, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este parastasul, adică un rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Primul parastas sau prima pomenire coincide cu pomana care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an.

Atunci când este posibil, parastasul este urmat de o rânduială de rugăciune pe care preotul, împreună cu cei din familie, o săvârșeşte în cimitir, la mormântul celui adormit în Domnul.

Îi numim pe cei care trec pragul către veșnicie adormiți, pentru că ei nu dispar odată cu moartea fizică, ci, după credința noastră, moartea este considerată un somn. Mântuitorul Însuși spune despre prietenul Său, Lazăr, când acesta era deja mort de patru zile, că „a adormit” și merge să-l trezească (cf. Ioan 11, 11-13). Iar Apostolul Pavel le răspunde tesalonicenilor care se întrebau ce se va întâmpla cu cei care mor înainte de Parusie sau de a doua venire a Domnului că aceștia „au adormit” și că „prin Iisus îi va aduce Domnul împreună cu El” (cf. 1 Tesaloniceni 4, 14). Mai târziu, momentul trecerii prin moarte a Maicii Domnului a rămas în conștiința Bisericii ca Adormirea Maicii Domnului.

Această credință a făcut ca, în limbajul comun, să existe expresii ca: adormitul/a întru Domnul (înainte de rostirea numelui), adormirea în Domnul (pentru momentul despărțirii sufletului de trup sau moartea fizică) ș.a.

Tot considerarea stării de după moarte ca un somn din care omul se trezește la învierea cea de apoi a făcut ca, în creștinism, sarcofagul în care erau așezate trupurile celor morți în antichitate, adică mâncătorul de trup, să devină pentru cei adormiți în Domnul sicriu, adică raclă sau chivot în care se așază un lucru de mare preț.

De aceea și locurile în care sunt înhumați credincioșii nu se mai numesc necropole, adică orașe sau cetăți ale morții, ci ele au devenit cimitire, adică locuri de odihnă. Cuvântul cimitir provine din limba greacă veche, în care kemeterion înseamnă dormitor sau loc de odihnă. Același înțeles îl are și latinescul coemeterium.

La început, mormintele creștinilor erau, ca și cele ale păgânilor, în afara zidurilor cetăților, abia mai târziu apărând ceea ce numim cimitir comun, organizate de comunități în jurul mormintelor de martiri sau în jurul unor cimitire mai vechi, ale unor familii.

În epoca persecuţiilor, este de la sine înţeles că înmormântările erau mult mai simple, ca mai toate formele cultului. În acelaşi timp, în jurul mormintelor celor adormiţi se desfăşurau şi primele forme ale cultului public. Se ştie că îndeosebi Sfânta Liturghie se săvârşea pe mormintele martirilor, în catacombe, departe de ochii persecutorilor. Odată cu libertatea de manifestare pe care Sfântul Împărat Constantin cel Mare a oferit-o creştinilor, şi ritualul legat de sfârşitul pământesc al omului a cunoscut o dezvoltare rapidă: cei morţi erau spălaţi, privegheaţi cu post şi rugăciune. Pot fi găsite mărturii în scrierile patristice din acea perioadă, care pot demonstra acest lucru. Sfântul Ioan Hrisostom, bunăoară, într-una din omiliile sale (Omilia a IV-a la Epistola către evrei, P.G. t. LXIII, col. 43), relatează cum cei adormiţi în Domnul erau conduşi către mormânt cu lumini şi cântări, ca expresie a mulţumirii aduse lui Dumnezeu pentru faptul că au fost încununaţi asemenea unor atleţi. Atitudinea cu care creştinii întâmpinau trecerea la cele veşnice a vreunui confrate nu era nicidecum una de întristare, ci se manifesta ca un răspuns la îndemnul Apostolului Pavel, care­-i îndemna pe tesaloniceni ca, în astfel de momente, să nu se întristeze asemenea celor care sunt lipsiţi de nădejde (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13). În anumite zone era interzisă jelirea morţilor sau purtarea hainelor de doliu, considerate manifestări contrare credinţei în moarte ca trecere la viaţa cea veşnică, lipsită de întristare şi plină de bucurie.

În lumea greco-romană locurile de îngropăciune erau protejate prin lege, iar profanarea acestora era pedepsită aspru, pentru că orice mormânt era socotit un loc sfânt (locus sacer). În creștinism, cu atât mai mult aceste locuri au fost și sunt considerate locuri sfinte sau sacre deoarece în ele se desfășoară o importantă parte a ceea ce numim cultul morților. Așezate de multe ori în jurul sau în imediata apropiere a unui locaș de cult, cimitirele au, așadar, în primul rând o valoare religioasă sau cultică, la care se adaugă celelalte valori cultural-identitare, despre care se vor scrie cu siguranță multe lucruri în cadrul rubricii care debutează acum în paginile „Ziarului Lumina”, ca răspuns la îndemnul Sfântului Sinod, dar și ca o umilă formă de cinstire a celor adormiți în Domnul și care odihnesc aici și pretutindeni.

Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra