Cheia unei bătrâneţi împlinite

Cercetări largi, efectuate în ultimele zeci de ani, vorbesc, la nivel european, despre o adevărată „iarnă demografică”, arătând că Europa este un „continent îmbătrânit”. Numărul familiilor care se întemeiază devine tot mai mic, iar al copiilor care se nasc, tot mai restrâns. Se vorbește despre colapsul sistemelor de pensii din mai multe țări, în care ponderea persoanelor active profesional devine tot mai redusă, în comparație cu a persoanelor vârstnice, cărora trebuie să le asigure subzistența.

Dincolo de grija asigurării mijloacelor de trai, persoanele vârstnice trăiesc adeseori sentimentul de marginalizare și de izolare, ca și cum ar fi o povară pentru societate și pentru semenii lor, tot mai insensibili la lacrimile văzute sau ascunse în adâncul sufletului lor, încercat și apăsat de o viață plină de bucurii, dar și de încercări.

Falimentul modelului individualist - criza și epidemia mondială de singurătate

În lucrarea sa amplu documentată, Secolul singurătății. O pledoarie pentru relațiile interumane (traducere din engleză de Simona-Maria Onciu, Editura Humanitas, București, 2021), Noreena Hertz vorbea despre o „criză mondială a sin­gurătății”¹ și o „economie a sin­gurătății”², produsă de o reală „in­dustrie înfloritoare a sin­gurătății”³ și aceasta datorită faptului că mai bine de o treime din populația planetei, în mod deosebit din țările industrializate, bogate material și mai ales din rândul tinerilor, trăiește sentimente profunde de singurătate. În spa­țiul european și american, opt din zece persoane nu au nici măcar un prieten apropiat pe care să se bazeze, trei sferturi din oameni nu cunosc numele vecinilor de cartier, iar 60% dintre angajați spun că nu au nici un prieten la serviciu și se simt singuri.

Poate din astfel de cauze au apărut servicii necunoscute anterior, precum rent-a-friend, prin care, în SUA, dar și în numeroase alte țări din lume, în schimbul a 40 de dolari pe oră, poți închiria un prieten platonic, dintr-o bază de 620.00 de persoane, care oferă astfel de servicii. Sau așa-numitul „mikbang” prin care, tot în schimbul unei sume de bani, poți beneficia de musafiri virtuali, în timp ce servești masa. Ba chiar există acum persoane care, pentru 80 de dolari pe oră, oferă servicii de îmbrățișare curată persoanelor singure. Toate aceste servicii sporesc anual cu peste 150%.

În Marea Britanie, constatându-se că problema este extrem de gravă, primul-ministru a numit, în anul 2018, un „ministru al singurătății”, având ca sarcină identificarea soluțiilor optime pentru criza de singurătate a societății britanice, tot mai deconectată social.

Într-o astfel de cultură neoliberală, utilitaristă și hedonistă, în care primează interesul individual, s-a observat că facem tot mai puține lucruri în comun, în sau pentru colectivitate și comunitate. Ne-am izolat în propriile locuințe, tot mai inteligente și încercând să amorseze sentimentul izolării, prin numeroasele ­forme de divertisment, care ne ocupă timpul și încearcă să ne ­acopere golul existențial, fără a reuși, însă, să o facă deplin și pentru totdeauna.

Chiar și sentimentul de „cămin” a suferit mutații. „Căminul” nu mai reprezintă pentru toți oaza de liniște și pace, locul cel mai drag și apropiat sufletului, ci un spațiu în care se reunesc membrii familiei, cel mai adesea seara tot mai târziu, alocând minute tot mai puține problemelor cu adevărat importante pentru viața lor comună. Specialiștii au observat că, în ultimii ani, soții petrec doar 23 de minute pe săptămână pentru a comunica între ei, iar un tată din zilele noastre discută doar 3,5 minute pe săptămână cu copilul său. Cu soția o face mai ales pentru probleme administrative, materiale, ale familiei, iar cu copilul, pentru a-l admonesta atunci când are atitudini și comportamente greșite. Din acest motiv, se vorbește tot mai des despre sentimentul dureros al „singurătății în doi” sau despre starea de „împreună, dar alături”, iar legat de copii, precum spune titlul unui volum consacrat temei: „Mami, tati, mă auziți?”. De multe ori „simțim dor de casă chiar și atunci când ne aflăm acasă”, adică de „căminul” de altădată, în care întreaga familie - bunici, părinți, copii, nepoți - se întâlnea nu doar pentru a mânca împreună, cât mai ales pentru a-și împărtăși reciproc gânduri, trăiri, emoții, sentimente, convingeri.

Așadar, singurătatea, izolarea și egoismul sunt căi sigure către nefericire și depresie, către sufe­rință trupească și spirituală. Odată ce formula fericirii stă ­într-un singur cuvânt: „ceilalți”, adică în calitatea relațiilor sociale, adevărata cale spre aceasta presupune iubire și dăruire, compasiune și iertare, sacrificiu și dăruire.

Etapele vieții umane și singurătatea

Cercetătorii care studiază trăsăturile lumii contemporane, precum și Părinții duhovnicești, care reflectează asupra „duhului lumii”, observă că această „epidemie” de însingurare este provocată și ajutată de factori multipli: răcirea credinței și îndepărtarea de Dumnezeu, goana frenetică după bunuri materiale și plăceri simțuale, slăbirea coeziunii sociale, vulnerabilizarea familiei, micșorarea numărului de prieteni, petrecerea timpului liber mai ales în fața ecranelor și în relații virtuale, nu reale etc.

De mici, copiii sunt „inițiați”, „alfabetizați” și „educați” digital, pentru a se putea adapta la „minunata lume nouă”, la resursele și exigențele ei. Devin niște anonimi sau „avataruri” într-un infinit „metavers”.

Spre perioada adolescenței, caută compania și prietenia altora, prin intermediul rețelelor sociale, care, precum arată studiile de ultimă oră, dincolo de promisiunea făcută - aceea de a ne conec­ta la modul ideal, indiferent de locul în care ne aflăm, chiar dacă a reușit să facă aceasta fizic și formal, par a ne fi adus pe marginea prăpastiei singu­rătății și a depresiei. O relație, o prietenie, o căsnicie nu se clădește pe comunicare la umbra ecranelor și în compania „albastrului digital”, ci prin primire și oferire, prin trăire de emoții comune, în mod real, față către față, împreună.

Viața tinerilor se desfășoară, apoi, în compania tehnologiei, care amenință a ne înlocui într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Tot mai multe ocupații sunt și vor fi digitalizate, optimizate și augmentate, inteligența artificială înlocuind efortul uman.

În viața multor copii, locul părinților este luat, parțial, de „bonele electronice”, vorbindu-se despre „digisuzetă”, „digiprinchindei”, iKids, „tehnopuști”, generația „fulgilor de nea” etc. Ciudat este faptul că, în cadrul unei cercetări recente, s-a constatat că mai bine de jumătate din copiii și adolescenții de astăzi au spus că simt mai acut lipsa device-urilor decât a propriilor părinți.

Ca urmare a acestor mutații de paradigmă și de viață curentă, sondajele realizate în mai multe țări arată că 20-30% din populație se simte adesea singură și izolată. Modul în care experiența singu­rătății se schimbă de-a lungul vieții variază de la o persoană la alta, dar, în ciuda acestei variații individuale, există câteva tipare, care ne îndeamnă la reflecție. În rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani, cifra este de 30-40%. În grupa de vârstă 35-45 de ani, aproximativ o treime se simt singuri. De la 45 de ani încolo, oamenii au tendința de a se simți mai puțin singuri. Acest lucru se datorează faptului că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, dobândim tot mai multă expe­riență de viață și discernământ și astfel suntem mai selectivi în contactele noastre sociale, acordând prioritate oamenilor care contează cu adevărat pentru noi. Cel mai puțin singuri se simt cei de 60 de ani. Din păcate, după 85 de ani, sentimentul de singurătate crește, probabil pentru că mulți oameni își pierd partenerii și prietenii.

În România, 14,7% dintre românii de toate vârstele se simt însingurați, cei mai afectați fiind vârstnicii. O treime dintre ei se plâng de absența celor dragi sau a unui interlocutor, de sindromul casei sau al „cuibului gol”, mai ales după plecarea copiilor⁴. 

Relațiile sociale - cheia îmbătrânirii frumoase

Adeseori, și nu doar la persoanele în vârstă, se poate identifica o legătură cauzală între singurătate și depresie. Slăbirea puterilor fizice și intelectuale, pierderea relațiilor sociale și chiar a unor membri ai familiei pot conduce la sentimentul inutilității vieții, al golului sufletesc și al eșecului, al vidului existențial. Omul este, prin creație și constituție, o ființă socială, sănătatea sa somatică și împlinirea sa sufletească depinzând de ceilalți.

În istoria psihologiei moderne, din multitudinea de cercetări și studii efectuate, unul pare a fi arhicunoscut - „Studiul Harvard”. Acesta a debutat în anul 1938. Coordonatorii lui au vrut să vadă care este rețeta unei vieți fericite și împlinite. Deși, inițial, se preconizase că va dura 15 ani, studiul nu este încheiat nici măcar în prezent, după peste opt decenii de la debut. În cadrul cercetării, oamenii de știință au intervievat sute de studenți din anii terminali de la vestita universitate. Apoi i-au urmărit peste ani, atât pe ei, cât și peste 2.000 de membri ai familiei lor: soț, soție, copii, nepoți; prieteni și apropiați. Au fost testați medical amănunțit și intervievați periodic.

Într-o primă etapă, oamenii de știință au constatat că starea de sănătate fizică a partici­panților și împlinirea lor sufletească nu depindeau de bani, statut, faimă sau chiar putere, ci de relațiile avute cu familia, prietenii și colegii. Psihiatrul George Vaillan, care a condus peste 30 de ani studiul, a rezumat rezultatele mai bine decât au făcut-o cifrele și tabelele alcătuite: „Când am început, nimănui nu-i păsa de empatie sau de apartenență. Însă cheia unei îmbătrâniri sănătoase o reprezintă relațiile, relațiile, relațiile”.

Peste ani, adâncirea cercetării a constatat că „nu a contat foarte mult dacă relațiile sociale au avut suișuri și coborâșuri de-a lungul vieții, adică dacă au existat perioade în care relațiile au fost mai puțin bune, important a fost faptul să știe că cineva există acolo, în caz că li se întâmplă ceva. O altă descoperire a fost aceea că expe­riența singurătății se schimbă adesea pe parcursul vieții. Unii oameni au simțit o mare singurătate la vârsta de 25 de ani, dar nu și mai târziu în viață. „Personalitatea oamenilor nu e cioplită în piatră când au 30 de ani, lucrurile se mai schimbă”, spune psihiatrul Robert Waldinger, care conduce acest studiu în prezent.

Un alt aspect observat a fost legătura cauzală dintre singurătate și depresie, din ambele direcții. Imaginându-ne o scală, marcată de la 0 la 100, și în care 0 înseamnă că te simți 0% din timp singur, iar 100 că experiezi starea de însingurare permanentă, dacă ne aflăm la mijlocul scalei, spre 50-60%, riscul de a dezvolta simptome depresive crește de opt ori.

Similar, o persoană depresivă are de 10 ori mai multe șanse să se simtă singură decât restul populației. Studiile de specialitate arată că aproape 20% din totalul depresiilor la persoanele cu vârsta de peste 50 de ani e cauzată de singurătate, adică una din cinci persoane deprimate a ajuns în această stare din cauza singurătății.

Cercetătorii au observat și că singurătatea alertează sistemul nervos simpatic al omului și astfel persoanele sunt percepute ca potențiale pericole sau dușmani. Într-adevăr, atunci când trăim în solitudine perioade îndelungate de timp, lumea devine mai puțin primitoare și mai amenințătoare, iar semenii noștri nu mai sunt percepuți ca potențiali prieteni, ci virtuale pericole.

Dacă ne gândim că, pe măsura înaintării în vârstă, omul trăiește trauma pierderii unor membri apropiați ai familiei sau din grupul de prieteni, sentimentul „cui­bului gol”, datorat plecării copiilor din casa părintească și că experiază tot mai mult slăbiciunea și boala condiției umane, ne putem da seama că perioada se­nectuții reprezintă o vârstă extrem de vulnerabilă. Și, din acest motiv, suntem responsabili să contribuim pozitiv la ameliorarea tuturor acestor suferințe fizice și neputințe sufletești.

Sintetizând numeroasele rezultate privind efectele singurătăţii şi ale izolării, dr. Dean Ornish, în celebra sa lucrare Dragoste şi supravieţuire. Relaţiile bune vă oferă sănătate şi o stare de bine, conchide că „tot ceea ce dă naştere unui sentiment de izolare duce de multe ori la îmbolnăvire şi suferinţă. Tot ceea ce dă naştere unui sentiment de dragoste şi intimitate, conectare şi comunitate, are virtuţi tămăduitoare”⁵.

Remedii împotriva singurătății senectuții: filantropia și rugăciunea

„Studiul Harvard”, deja menționat, arată că riscul de depresie scade proporțional cu numărul de grupuri sociale din care o persoană face parte. Aceasta arată că măsura cea mai importantă de protecție față de singurătate și față de depresie este crearea unui grup de sprijin, a unei rețele sociale puternice, alcătuită din membri ai familiei și prieteni de suflet, iar pentru persoanele religioase - enoriași aparținând aceleiași comunități sau parohii, cărora să le putem împărtăși bucuriile și necazurile noastre, cu speranța că alături de aceștia ne vom afla odihna sufletească.

Alături de implicarea în anumite organizații și grupuri filantropice, în care sunt uniți de idealuri comune, nicăieri oamenii nu trăiesc sentimentul de conexiune cu atâta putere, precum o fac atunci când sunt practicanți ai credinței. În Biserică și respectând idealurile ei morale, cre­dincioșii experiază sentimentul apropierii spirituale. Iar credința ortodoxă este, prin excelență, o credință a iubirii și a comuniunii. În Biserică, suntem uniți de idealul mântuirii sau al sfințeniei, spre care trebuie să tindem cu toții. În efortul de atingere a acestuia, suntem ajutați de harul dumnezeiesc, pe care îl revarsă asupra noastră Părintele nostru Bun și Iubitor. În același timp, sentimentul de singurătate și depărtare dispare, locul acestuia fiind luat de conștiința că toți creștinii suntem fii și fiice ai aceluiași Părinte ceresc.

Rugăciunea personală, pe care Sfântul Ioan Scărarul o numește „secure împotriva deznădejdii”, și rugăciunea eclesială, liturgică, intensifică sentimentul de comuniune între Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare, între noi, oamenii, și între noi și Dumnezeu. Dacă rugăciunea personală, făcută în cămara de taină a sufletului nostru, ne dă sentimentul că nu suntem singuri niciodată, pentru că totdeauna este alături de noi Cel pe care îl chemăm prin rugăciune curată,­ ­purtându-ne de grijă și susți­nându-ne, rugăciunea cultică întărește acest sentiment, la ajutorul divin adăugându-se ajutorul, sfatul și suportul semenilor noștri, slujitori ai Bisericii și credincioși.

Din acest motiv, este esențială implicarea Bisericii și a insti­tuțiilor sau organizațiilor filantropice, prin prezența plină de căldură alături de cei bătrâni și bolnavi, prin oferirea de ajutor material și spiritual, în mod deosebit „darul timpului” pentru că, de cele mai multe ori, persoanele în vârstă nu suferă de lipsa hranei necesare, ci de căldura relațiilor umane, de un cuvânt de întărire, de o mângâiere și o îmbrățișare plină de căldură sufletească. Aceste gesturi de umanism sunt capabile să le redescopere bucuriile unei vieți care merită trăită mai departe și care, în ciuda slăbiciunii trupești, poate însemna o perioadă de urcuș permanent în viața spirituală.

Dacă modul de comportare al membrilor mai tineri față de persoanele în vârstă din cadrul familiei lor este expresia valorilor pe care le-au deprins de la acestea și o dovadă de respect și prețuire a lor, atitudinea generală a unei societăți față de persoanele vârstnice demonstrează nivelul de educație al întregii societăți, al valorilor pe care aceasta se bazează și care îi vor asigura dăinuirea. Cei mai importanți istorici și sociologi au constatat că popoarele sunt puternice atunci când au valori morale generale înalte și în mod deosebit legate de familie și de stabilitatea ei. În momentul în care se vulnerabilizează familia și se destructurează relațiile sociale puternice, întreaga comunitate și întreaga populație sunt în pericol. Astfel, atitudinea și conduita față de persoanele vârstnice este una esențială și un predictor cert al unei morale sociale înalte sau al laxismului și lipsei de iubire, de compasiune și de empatie față de acestea și, în ultimă instanță, lipsă a respon­sabilității morale.

Un proverb înțelept spune că „fiecare vârstă a vieții are roadele ei. Atât doar, că trebuie să te întinzi să le culegi!”. Am putea adăuga spunând că, atunci când persoanele mai în vârstă nu au capacitatea de a o face, suntem datori, moral, să-i ajutăm să culeagă și să se bucure de roadele ostenelilor de o viață.

Note:

¹ Noreena Hertz, Secolul singu­rătății. O pledoarie pentru rela­țiile interumane, traducere din engleză de Simona Maria Onciu, Editura Humanitas, București, 2021, p. 10.

² Noreena Hertz, Secolul singu­rătății..., p. 10.

³ Stefano Bartolini, Cele cinci aspecte ale fericirii la 360 grade, în volumul Marea carte despre fericire. 100 dintre cele mai importante secrete ale fericirii, coordonator Leo Bormans, Editura Litera, București, 2019, p. 304.

⁴ Studiul Irina Crumpei Tanasă, Singurătatea, în volumul Relaţiile intime. Atracţie interpersonală şi convieţuire în cuplu, volum coordonat de Ştefan Boncu, Maria Nicoleta Turliuc, Polirom, Iaşi, 2016, p. 72.

⁵ Dr. Dean Ornish, Dragoste şi supravieţuire. Relaţiile bune vă conferă sănătate şi o stare de bine, traducere din limba engleză de ­Nicoleta Radu, Editura Curtea ­Veche, Bucureşti, 2008, pp. 34-35.