Episcopul Nifon Niculescu Ploeșteanul și muzica bisericească românească

Nifon Niculescu Ploeșteanul aparține pleiadei marilor și vrednicilor ierarhi care au marcat destinul Bisericii Ortodoxe Române la cumpăna secolelor XIX și XX. Chipul său luminos, țesut parcă din frumusețea virtuților credinței ortodoxe în care s-a format încă din copilărie și pe care a mărturisit-o în vremea activității sale ca preot, și mai apoi ca arhiereu, prin pilda propriei vieți, este pentru noi cei de astăzi un exemplu viu și demn de urmat. 

Episcopul Nifon Ploeșteanul s-a născut în București, la data de 1 iulie 1860, primind la botez numele Nicolae. A urmat cursurile Seminarului „Central”, între anii 1872 și 1880, unde a studiat psaltichia cu profesorul și compozitorul Ștefanache Popescu, muzica vocală cu Athanasie Verzeanu; ale Facultății de Teologie din București, proaspăt înființate în anul 1883, al cărei absolvent a devenit în anul 1892, și ale Conservatorului bucureștean. După absolvirea seminarului a activat la strana Bisericii Crețulescu și, totodată, a cântat la partida tenorilor în corul acestei biserici sub bagheta dirijorilor Theodor Georgescu și Vasile Georgescu. A urcat, pe rând, treptele ierarhiei sacramentale, slujind ca diacon la Biserica Crețulescu, între anii 1879 și 1881, iar apoi, la Biserica Albă, ca diacon și preot, vreme de 14 ani (în perioada 1881-1895) după cum menționează el în „Cartea de muzică bisericească pe psalticie și pe note liniare”, tipărită în anul 1902 la tipografiile Joseph Göbl (Gutenberg), a Cărților Bisericești și Carol Göbl. În această perioadă a deținut și funcțiile de revizor eclesiastic al Mitropoliei Ungrovlahiei și de director al Cancelariei Sfântului Sinod. Rămânând văduv, preotul Nicolae Niculescu a îmbrăcat haina monahală la Mănăstirea Cernica, primind numele Nifon, în anul 1895, când a primit și hirotonia întru arhiereu, cu titlul de „Ploeșteanul”, la propunerea Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu. Ca Arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei a desfășurat o activitate bisericească prodigioasă, prin statura sa sacerdotală ireproșabilă și prin calitatea sa de ctitor la numeroase biserici, bucurându-se de o deosebită prețuire chiar în rândul societății civile. În perioada în care a funcționat în postul de Arhiereu-vicar al Mitropoliei de la București, Nifon Ploeșteanul a slujit la Biserica Așezămintelor Brâncovenești Domnița Bălașa, căci așa se intitulează el în cartea mai sus citată: Arhiereu al Bisericii Domnița Bălașa, împodobind cu frumusețea vocii sale de tenor și prin slujirea sa liturgică sfintele slujbe ce se țineau aici și bucurându-se de interpretarea de excepție a corului acestei monumentale biserici, aflat la acea vreme sub bagheta dirijorului și compozitorului Dumitru Georgescu Kiriac, ctitorul școlii corale românești. Menționăm și faptul că fiul său adoptiv, compozitorul și dirijorul Simeon Nicolescu, fondator și dirijor al societății simfonice „Muzica” și autorul unei frumoase liturghii pentru cor mixt (1913), avea să conducă destinele corului Bisericii Domnița Bălașa între anii 1921 și 1923. Tot în această biserică au mai slujit, în aceeași notă de eleganță și hieratism liturgic, și arhiereii Evghenie Humulescu Piteșteanu și Atanasie Dincă Bârlădeanul. Episcopul Nifon Ploeșteanul a desfășurat și o frumoasă activitate didactică, predând religia la două școli din Capitală.

Odată cu vacantarea scaunului vlădicesc de la Dunărea de Jos, în data de 22 martie 1909, Sfântul Sinod l-a ales păstor al acestei eparhii, fiind înscăunat la data de 26 martie. A păstorit aici până la 1 ianuarie 1922, când s-a retras din scaun din pricina sănătății șubrede ce se datora rănilor grave din timpul atentatului cu bombă de la Senatul României, din 8 decembrie 1920, prin care bolșevicii urmăreau destabilizarea monarhiei și a statului român. La Dunărea de Jos a îndeplinit, cu timp și fără timp, înalta misiune arhierească, printr-o slujire rodnică, orientată către problemele eparhiei, cărora s-a străduit să le facă față și să le dea un deznodământ bun, prin grija față de frații ortodocși din zonele Brăila, Galați, Covurlui, Dobrogea și Cadrilaterului, care se aflau pe atunci în jurisdicția canonică a eparhiei pe care o conducea, prin înălțarea și sfințirea de lăcașuri sfinte și prin numirea de preoți pregătiți în toate parohiile eparhiei. În pofida ororilor și nenorocirilor Primului Război Mondial, în vara anului 1917, în timp ce armata română lupta vitejește la Mărășești pentru neatârnare și pentru împlinirea idealului de secole al tuturor românilor, Marea Unire, Episcopul Nifon reușea să ducă la bun sfârșit lucrările catedralei din Galați, înălțată întru cinstea și pomenirea Părintelui spiritual al neamului nostru românesc, Sfântul Apostol Andrei. Sfințirea ei a avut loc în data de 6 august. Ca senator de drept în primul Parlament al României unite, ierarhul de la Dunărea de Jos a reprezentat interesele Bisericii și ale țăranilor din eparhia pe care o păstorea.

Nifon Ploeșteanul în sprijinul cântării și notației psaltice tradiționale

Așa cum menționam mai sus, printre preocupările arhiereului Nifon Ploeșteanul figurează și cântarea bisericească, pe care o cunoștea, o înțelegea și o interpreta ca nimeni altul. Susținător al filonului muzical psaltic tradițional, ierarhul român nu a neglijat nici cântarea corală. Putem evidenția faptul că fiecare dintre cele două avea un loc important în gândirea sa estetico-muzicală. El nu putea ignora cântarea corală care își făcea din ce în ce mai simțită prezența în Biserica noastră, în cadrul unor slujbe liturgice precum: Sfânta Liturghie și unele Sfinte Taine și Ierurgii, dar afirma rolul primordial al cântării monodice de strană. Totdeauna a dat dovadă, în privința atitudinilor și deciziilor sale, de echilibru și discernământ. Astfel, ne este binecunoscută opoziția sa și a Episcopului Gherasim al Argeșului, în calitatea de raportori ai Sfântului Sinod, față de insistențele compozitorului ieșean Gavriil Musicescu de înlocuire a notației psaltice cu cea liniară, în învățământul seminarial și, implicit, în cântarea de strană. Gavriil Musicescu, cumva întemeiat pe punctul de vedere al Episcopului erudit Melchisedec Ștefănescu, care considera că slaba pregătire a cântăreților bisericești se datorează necunoașterii notației psaltice (din cauza desființării multor școli de cântăreți prin decretul nr. 101 din 18 ianuarie 1865 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza), a purces la transcrierea în notația liniară a repertoriului bisericesc de strană. La această operă migăloasă și pretențioasă, Gavriil Musicescu îi asociază pe psalții ieșeni Grigore Gheorghiu și Gheorghe I. Dima. Opera lor muzicală s-a concretizat în cele 13 volume de cântări bisericești prezentate atât Ministerului Cultelor, cât și Sfântului Sinod. Pe baza raportului prezentat de episcopii Nifon Ploeșteanul și Gherasim al Argeșului, în ședința sa din 25 mai 1899, Sfântul Sinod respinge propunerea lui Gavriil Musicescu de adoptare a cântărilor transcrise în notație liniară în învățământul seminarial și de înlocuire a notației psaltice cu cea liniară. Compozitorul încearcă să justifice intențiile sale printr-o broșură publicată în anul 1900, intitulată: Întâmpinare la raportul comisiunei Sf. Sinod discutat în ședința din 25 mai 1899 relativ la înlocuirea semnelor psaltichiei prin notațiunea liniară (Raportori: Nifon Ploeș­teanu și Gherasim al Argeșului), Iași, 1900, însă fără sorți de izbândă. În cartea sa de muzică bisericească, Nifon Ploeșteanul publică, în pp. 229-238, „Punctele deosebitoare între musica orientală și cea occidentală”, pe care le prezentăm în continuare. Iată ce spune ierarhul: „1. În musica occidentală nu găsim atâtea măsuri, care să corespundă fidel cu diviziunea ritmică, între­buințată în cântările bisericești puse pe psaltichie; ceea ce a făcut pe unii maeștri de muzică, care și-au propus să transcrie psaltichie pe note liniare, să întrebuințeze 3, 4 și chiar mai multe feluri de măsuri, și câteodată să renunțe chiar, de a mai indica măsura, făcând pauze numai acolo unde găsesc cadențe în psaltichie. 2. O altă deosebire între psaltichie și musica liniară este și în privința intervalelor dintre sunetele alăturate ale diferitelor scări sau game. Așa de exemplu, în musica occidentală, avem numai tonuri întregi și jumătăți de tonuri, pe câtă vreme în psaltichie, găsim cinci feluri de tonuri, și anume: ton mare, mărit, micșorat, ton mic și mai mic; precum se poate observa acesta mai bine în scările enarmonice: Nisabur, Hisar și Agem, cum și în scara cromatică numită Muștar. 3. A treia deosebire, între semnele de notațiune ale psaltichiei și cele ale musicei occidentale, este și în privința accidenților. Așa de exemplu, în musica liniară, avem trei accidenți, și anume: Dies, Bemol și Becar, cu îndoitele lor; iar în psaltichie avem 20 de accidenți sau ftorale, împărțite în trei categorii: diatonice, cromatice și enarmonice; ­dintre care unele au influență puternică ­asupra notelor pe care se așază; iar altele au proprietatea de a schimba modulațiunea melodiilor, și chiar a forma game sau scări speciale, cum sunt scările: Muștar, Nisabur, Hisar și Agem. 4. A patra deosebire și mai esențială este și în privința semnelor musicale de expresiune, numite consunante, care n-au echivalent în musica occidentală, pentru că în aceasta din urmă nu este un mod de execuțiune, ca cel din psaltichie. Așa de exemplu, în psaltichie avem 5 consunante, și anume: Varia; Omalonul; Antichenoma punctată și nepunctată; Psifiston și Eteron, care dau notelor sub care se pun o intonație particulară. Din expunerea acestor observațiuni, se poate vedea că nu toate melodiile puse pe psaltichie se pot transpune în mod fidel și fără alterare pe musica liniară [...]”. În secolul al XX-lea, mai exact în timpul arhipăstoririi Patriarhului Justinian Marina, s-a recurs la transcrierea cântărilor bisericești în notația liniară. Prin suprapunerea celor două notații, psaltică și liniară, repertoriul de strană a devenit accesibil necunoscătorilor notației psaltice.

În consecință, psalții pot cânta, în continuare, citind notația psaltică, iar cei necunoscători ai notației psaltice se pot ghida urmărind notația pe portativ a cântărilor.

Cartea de muzică bisericească pe psaltichie și pe note liniare pentru trei voci

Așa cum am precizat în prima parte a acestui articol, Episcopul Nifon Ploeșteanul a publicat o carte de muzică bisericească, un adevărat compendiu structurat în două părți: prima parte cuprinde noțiuni generale despre arta muzicală, muzica în Vechiul Testament, muzica bisericească în primele trei secole, dezvoltarea imnografiei și muzicii bizantine, declinul acesteia după căderea Imperiului Bizantin, Reforma constantinopolitană hri­san­tică de la începutul secolului al XIX-lea și transmiterea datelor acesteia la români, psalți români (Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ștefanache Popescu și Teodor Georgescu) și teoria psaltichiei cu toate noțiunile ei. În continuarea primei părți, cartea cuprinde cântări din slujba Vecerniei, Cântările Sfintei Liturghii, din diferitele perioade ale anului bisericesc, cântări la Sfintele Taine și Ierurgii și alte cântări compuse de diferiți autori din secolul al XIX-lea, într-o ortografie frumoasă a neumelor psaltice realizată la Viena. Partea a doua conține un subcapitol în care ierarhul prezintă, după cum am menționat, punctele deosebitoare între muzica orientală și cea occidentală, cântări bisericești corale pentru 3 voci, compuse de diferiți compozitori, iar la final două rugăciuni școlare. Îndrăznim să credem că Nifon Ploeșteanul, în pre­zentarea capitolului de istoria muzicii, s-a lăsat inspirat de stilul lui Anton Pann, care, la rândul său, în Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatica melodică (1845), face o incursiune în istoria muzicii antice grecești și bisericești, după care prezintă bazele teoretice ale muzicii bise­ricești. În cheia afirmațiilor despre muzică făcute de marele protopsalt Anton Pann despre importanța cântării bisericești în limba română, Episcopul Nifon Ploeșteanul afirmă, la rândul său, atât de frumos și sintetic, faptul că „musica mișcă sufletul și’l înalță către cel ce l-a creiat. Musica bisericei noastre nu numai a împodobit Cultul Divin în decursul veacurilor; dar a dat și impulsiune avîntului național”. Alcătuită cu multă trudă, migală și dăruire, Cartea de muzică bisericească a arhiereului Nifon Ploeșteanul a împlinit un rost liturgico-latreutic și misio­nar-pastoral. Însuși autorul ei afirmă, în prefață, următoarele: „Scopul ce am urmărit, prin publicarea acestei lucrări, n’a fost nici lauda și nici interesul meu material; ci lauda lui Dumnezeu, folosul real al sfintei noastre biserici și fala neamului românesc”. Cartea a fost tipărită în 10.000 de exemplare cu sprijinul material al comerciantului Iorgu Dumitrescu din localitatea dâmbovițeană Podu-Băr­bie­rului (unde se născuse preotul și muzicologul bizantinist Ioan D. Petrescu-Vi­sarion, n.n.) și a fost distribuită în mod gratuit preoților, cântăreților, învățătorilor și semi­nariștilor. Tot în această carte de muzică bisericească, autorul a tipărit două compoziții psaltice personale: Iubi-Te-voi, Doamne, în glasul al III-lea (p. 128) și luminânda Cămara Ta, Mântuitorul meu, în același glas (p. 158). În afara acestui compendiu, ierarhul a mai publicat și alte câteva articole cu privire la cântarea bisericească și cântăreții bisericești.

Cinstire și recunoștință aduse de Biserica Ortodoxă Română arhiereului patriot

Episcopul Nifon Niculescu a trecut la cele veșnice în ziua de 27 februarie 1923, iar trupul său neînsuflețit a fost depus timp de trei zile în Biserica Domnița Bălașa. Slujba de prohodire a avut loc în ziua de 1 martie, fiind oficiată de Mitropolitul Primat Miron Cristea, Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, Episcopul Evghenie Humulescu Piteșteanu, care a rostit și necrologul, de alți ierarhi și înalți oficiali. A fost înmormântat în cimitirul Bellu. După 98 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, Biserica noastră a reconsiderat personalitatea marelui ierarh. Astfel, cu prilejul proclamării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2021 ca Anul comemorativ al celor adormiți, prin eforturile autorităților noastre bisericești și ale unor tineri voluntari ortodocși, au avut loc deshumarea osemintelor Episcopului Nifon și strămutarea lor la Dunărea de Jos, în cripta arhiereilor, aflată în Catedrala „Sfântul Apostol Andrei” din Galați. Așadar, în dimineața zilei de vineri, 24 septembrie 2021, rămășițele pământești ale Episcopului Nifon Ploeșteanul au fost aduse la Biserica Albă din București, unde a slujit ca preot. Aici a avut loc o slujbă de pomenire a ierarhului, oficiată de Preasfințitul Varlaam Ploieș­teanul, Episcop-vicar patriarhal, înconjurat de soborul de slujitori ai acestei biserici și de o delegație de preoți din Eparhia Dunării de Jos, care la finalul slujbei a avut misiunea de a transporta osemintele sale la Galați. Acolo au avut loc mai multe manifestări liturgice și culturale destinate cinstirii Episcopului Nifon, iar duminică, 26 septembrie, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a săvârșit Sfânta Liturghie în Catedrala Arhiepiscopală, iar după aceea slujba reînhumării osemintelor Episcopului Nifon. În acest fel s-a realizat un act de dreptate, reparator față de acest mare ierarh român de la începutul secolului al XX-lea, care a iubit și a slujit Biserica nea­mului nostru și pe credincioșii ce i-au fost încredințați spre păstorire. De aceea, dorim ca acest medalion să se constituie într-un pios omagiu adus personalității marelui ierarh român patriot, muzicianului și omului de cultură Episcopul Nifon Niculescu Ploeș­teanul, cu prilejul centenarului trecerii sale la cele veșnice.