Influența iertării asupra stării bolnavului

În viața de zi cu zi, omul sănătos se chinuie sub presiunea feluritelor emoții negative, precum mânia, irascibilitatea, supărarea, obida și ura. Cât este de important pentru omul bolnav să se debaraseze de aceste trăiri vătămătoare? Mihail Hasminski, Iertarea pentru vindecarea omului bolnav

Nu se știe de ce, dar, de regulă, omul socotește că dacă iartă pe semenul său, săvârșește un act de mare noblețe sufletească. Ni se pare, că dacă iertăm cu adevărat, în mod sincer, aducem prin aceasta o jertfă cu totul deosebită. În realitate însă nu este vorba despre jertfă, nu este vorba nici despre noblețea sufletească. Iertarea cu adevărat înseamnă o mare eliberare! Propria eliberare! Iar beneficiarii acestui gest suntem, în primul rând, noi înșine! Fiecare dintre noi știe foarte bine că supărarea, ura, obida, răutatea sunt o povară greu de purtat, din pricina căreia ne este greu să și respirăm, chiar să și trăim. Adesea, un om ce poartă o asemenea povară își pierde încetul cu încetul interesul pentru viața însăși, întrerupând contactul cu oamenii. Iar ca tovarăși de călătorie ai acestei urâte poveri apar și alte necazuri, cum ar fi, de pildă, felurite îmbolnăviri ale trupului. Și nu ușoare. Iar noi nu vedem că tot acest coșmar care ne-a prins în capcana lui este urmarea directă a faptului că nu putem renunța la a ne purta povara. Nu ne putem elibera de această robie a supărării, a urii și a răutății, pe care o hrănim și o răsfățăm, purtând-o cu noi zi și noapte. Iar trăirile care decurg de aici sunt cu adevărat una dintre cele mai grele poveri care ne stau pe inimă, pe suflet și care nu ne lasă să trăim firesc. Căci omul care poartă pe sufletul lui povara urii nu poate trăi firesc. În fond, la final nu ne rămâne decât fie să alegem să trăim târâind până la capătul vieții povara și să suferim, ori alegem să o azvârlim cât colo și să fim în sfârșit liberi.

Dacă vrei să lucrezi iertarea, vei vedea că a ierta nu este un lucru anevoios. De sute de ori am văzut cum oamenii câștigau o bucurie și o încredere nemaipomenită atunci când reușeau să ierte pe cei care îi supăraseră. Trebuie doar să privești situația cu puțin discernământ. Închipuiți-vă că mergeți cu săculețul dumneavoastră arhiîncărcat și aveți de trecut cu el peste un pod… și că la un moment dat cădeți cu el în apă. Ce veți face atunci? Păi cel dintâi lucru pe care îl veți face va fi să dați drumul sacului, căci astfel pur și simplu nu veți scăpa. Iar de dat drumul o veți face, de altfel, fără a sta prea mult pe gânduri și fără prea multă greutate. Căci viața noastră este mai de preț decât cele mai scumpe lucruri din lumea aceasta și cu atât mai mult decât un sac plin cu pietrele urii și ale setei de răzbunare. Nu are nici un rost, nu merită ca pentru ele să te îneci tu. Lasă mai bine să se înece ele.

Ce este de făcut?

De vreme ce nu am reușit să nu fi îngăduit să crească în lăuntrul sufletului nostru această buruiană și de vreme ce, scoțând-o, s-a ivit un pustiu de care ne temem, înseamnă că noi trebuie să luăm semințe din cele bune, pe care să le semănăm în sufletul nostru. Da, o oarecare vreme pustiul va fi acolo și va da de știre despre sine. Dar mai apoi, din semințele cele bune vor răsări mlădițe bune. Apoi apar roadele, iar cu ele se umple pustiul adânc din noi. Însă a îngădui buruienii să crească mai departe este un lucru cu totul lipsit de sens. Atâta vreme cât tu nu te-ai vindecat de ură, orice ai încerca să faci nu va da rezultate bune. Mulți dintre cei care au trecut prin tragedia unui viol sau a unui act de violență cunosc acest lucru. Ce să semănăm, însă, în locul buruienii pe care am smuls-o? Aici nu este nimic nou, căci semințele acestea sunt cunoscute de toată lumea, faptele bune, o mână de ajutor celui care are trebuință, rugăciunea și milostenia. Acestea sunt toate semințe pe care le poți semăna în locul rămas pustiu și din care să primim mai departe mlădițe bune, iar mai apoi și binecuvântatele roade. Și să nu uităm căci este nevoie să fim cu mare luare-aminte în toată vremea la câmpul nostru gol din suflet. Căci, de ni se vor risipi mereu semințele bune și în locul lor vom lăsa să crească buruienile, atunci iar nu va ieși nimic bun pentru mântuirea noastră.

Cum putem combate supărarea bolnavului și cum ne luptăm cu această ispită?

Mereu ni se pare că cei apropiați de noi tot n-au făcut ceva până la capăt, ceva n-au făcut bine, nu au nimerit, nu s-au dus la medicul la care trebuia. Se repetă aceeași situație ca aceea în care pacientul este supărat pe activitatea medicului său. Dacă dai frâu liber supărării, te poți alege cu o oarecare supărare și cu o oarecare izolare. Pentru că, până la urmă, atunci când cei de lângă tine se simt mereu stânjeniți, în mod firesc încearcă să se distanțeze. Iar aceasta poate duce la o adâncire a supărării și a ispitelor de tot felul. Deci supărarea nu duce la nimic bun, nu duce nicăieri. Este o simplă reacție de tip emoțional care nu doar că nu aduce nici un lucru bun cu ea, ci înrăutățește situația și cel mai mult pe cea a pacientului. Dacă se află totuși câțiva oameni care se străduiesc să nu pricinuiască nici o supărare bolnavului, de regulă acești oameni sunt atât de puțini… Dacă bolnavul se găsește încontinuu într-o situație traumatizantă din punct de vedere psihic și nu are posibilitatea de a-și schimba domiciliul, atunci ce ar fi de făcut? Omul care vrea să pricinuiască o supărare se bazează pe o anumită reacție. El încearcă să scoată la iveală tocmai acea reacție, vrea să vadă petrecându-se reacția aștep­tată de el. Cu cât mai des o pri­mește, cu atât mai mult va continua. Căci până la urmă, problema nu stă anume în supărare, ci în aceea că omul vrea să-l rănească pe cel de lângă el și să se ridice apoi pe sine pe socoteala aceluia. Cu alte cuvinte este nevoie să facem în așa fel încât cel care vrea să ne supere să nu-și poată primi reacția, să nu-și atingă scopul. Măcar că acest lucru nu este întotdeauna cu putință. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dat calea de ieșire, pentru a nu deveni niște oameni plini de resentimente, care nu fac rău decât numai nouă înșine. El ne-a învățat cum să ne eliberăm și să fim din nou fericiți: ne-a spus să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte (Matei 18, 21-22).