La mormântul lui Mihai Eminescu

Patriarhia Română a declarat 2021 „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul”, prilej cu care merită vorbit despre valoarea liturgică și culturală a cimitirelor. Pentru noi, creștinii, chiar dacă momentul înmormântării unui om drag este unul dureros, un cimitir nu este atât un loc de tristețe, cât unul de tandră aducere aminte, și asta pentru că acolo se află doar rămășițele pământești ale celor plecați dintre noi, nu și sufletele. Vorbind despre valoarea liturgică a unui cimitir, dar mai ales despre cea culturală, era de la sine înțeles că trebuie să mergem în primul rând la „Șerban Vodă”-Bellu.

Zeci, dacă nu sute de oameni de înaltă valoare își dorm aici somnul de veci. Cu toţii mari scriitori, actori, muzicieni, oameni de știință, regizori, pictori, medici, sportivi, aviatori. Theodor Aman, George Bacovia, Ion Barbu, Radu Beligan, Andrei Blaier, Theodor Burghele, Augustin Buzura, Ion Luca Caragiale, Toma Caragiu, Liviu Ciulei, Henri Coandă, Corneliu Coposu, George Coșbuc, Hariclea Darclée, Mișu Fotino, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Iuliu Hossu, Ștefan Luchian, Alexandru Macedonski, Titu Maiorescu, Lia Manoliu, Ioan Luchian Mihalea, Ion Minulescu, Marin Moraru, Tudor Mușatescu, Mircea Nedelciu, Theodor Pallady, Gina Patrichi, Amza Pellea, Camil Petrescu, Lucian Pintilie, Florian Pittiș, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Nichita Stănescu, Maria Tănase, Olga Tudorache, Gheorghe Țițeica, Aurel Vlaicu, Tudor Vornicu, Traian Vuia - sunt doar o parte dintre numele care merită amintite.

În urmă cu doar un secol și jumătate, bucureștenii își îngropau morții în curțile bisericilor. Existau câteva cimitire în afara orașului, unde erau înmormântați săracii și cei uciși de epidemii (!), fără vreo reglementare. În 1831, administrația orașului a decis că e cazul ca Bucureștiul să intre în rând cu lumea civilizată și s-a emis „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraș”. În 1852 s-a înființat actualul Cimitir Bellu, care pe atunci era... în afara orașului, pe ulița „Șerban Vodă”, în locul unei mari livezi de portocali, baronul Barbu Bellu, ministrul cultelor și justiției, acceptând să doneze Sfatului Orășenesc terenul de circa 15 hectare. Arhitectul Alexandru Orăscu este cel care a proiectat capela ridicată pe locul unde fusese cândva biserica lui Bellu cel Bătrân, tatăl baronului, iar pictura a fost realizată de celebrul Constantin Lecca. Amenajarea a durat ceva, astfel că primele înmormântări s-au făcut aici în 1856, doi ani mai târziu cimitirul începând să funcționeze la întreaga capacitate. C. A. Rosetti, om politic și publicist, a fost inițiatorul organizării Cimitirului Bellu și totodată primul concesionar din Arhiva cimitirelor: în noiembrie 1859 a cumpărat un loc de veci pentru fiica sa, Elena, urmat de scriitorul Cezar Bolliac, care în 1860 și-a înmormântat aici soția.

După dărâmarea primei capele, primarul ­Pache Protopopescu, unul dintre marii reformatori ai Capitalei, a pus piatra de temelie la cea nouă, ridicată în stilul catedralei din Karlsbad, pictată de Mihail Popp, apoi repictată de Dimitrie Belisarie și Arthur Verona. Cimitirul ajunsese pe atunci la 17 hectare din cele 28 ocupate în prezent.

Lecția mută a cimitirului

Am stat de vorbă cu părintele Ginel Ivan, consilier eparhial la Sectorul cimitire și monumente funerare din cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor, care ne-a spus despre valoarea liturgică a cimitirelor: „Pomenirea în biserică a celor adormiți în Domnul reprezintă un act de credință, dar și o mărturie a iubirii față de semenii noștri. Se întâmplă în biserică rânduielile de parastase sau soroace, care cuprind rugăciuni și cereri pentru iertarea păcatelor celor adormiți și pentru mântuirea acestora. Rânduielile se fac la date fixe de la momentul trecerii din această viață, la 3 și 9 zile, la 3 săptămâni, la 40 de zile - când are loc, conform învățăturii noastre de credință, judecata particulară a celui adormit -, la 3, 6 și 9 luni și apoi din an în an, până la împlinirea a 7 ani de la deces, pomenirile putând continua și după acest moment. Trebuie amintite și rânduielile speciale din calendarul liturgic al Bisericii, adică Moșii de iarnă și Moșii de vară, precum și primele 6 săptămâni din Postul Mare. Ideea centrală a acestor parastase este iubirea tradusă în fapte din partea celor vii în numele celor dragi lor, adormiți în Domnul”.

Este cimitirul un loc trist? „Și da, și nu! Da, pentru că ne aduce aminte de moarte! Și pentru asta, este înfricoșător! Și nu, căci pentru creștinul autentic, moartea reprezintă examenul pentru care s-a pregătit toată viața, este încununarea muncii depuse în căutarea jugului lui Hristos: «Jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară» (Matei 11, 30) sau, cum spunea Fericitul Augustin: «Neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine» (Mărturisiri)”.

L-am mai întrebat pe părintele Ivan dacă merită oare să intrăm din când în când într-un cimitir, chiar când nu avem pe cineva îngropat acolo, și ne-a răspuns fără să ezite: „Da, cu siguranță că merită! Cimitirul ne poate oferi o lecție! O lecție mută! Pentru cine este deschis să înțeleagă acest lucru. Cimitirul ne învață că, uitându-ne în mormânt, toți suntem la fel, cum ascultăm și în alcătuirea Sfântului Ioan Damaschinul de la slujba Prohodirii: «Am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?». Și lucrul acesta ar trebui să ne potolească ale noastre căutări telurice, în favoarea căutării lui Dumnezeu”.

Cel mai mare cartier al liniștii

Cât despre încărcătura culturală, interlocutorul nostru ne-a spus că trebuie să acordăm atenție și valorii artistice a unui monument funerar, care poate mângâia ochiul. De aceea, trebuie să manifestăm grijă față de morminte, lucru stipulat de altfel în Regulamentul cimitirelor: cei care administrează cimitirul trebuie „să îngrijească și să nu înstrăineze mormintele decedaților care nu au urmași, atunci când acestea au lucrări importante de artă sau sunt executate cu materiale de valoare mare”.

Și mai mult, însă, valoarea culturală a unui cimitir este dată de personalitățile înhumate aici, în primul rând eroii neamului nostru, care, prin jertfa lor, „au lăsat posterității pământ românesc îmbibat de sângele strămoșilor noștri”. Același Regulament al cimitirelor prevede ca administratorii locului „să îngrijească mormintele personalităților reprezentative și ale ostașilor căzuți pentru patrie - existente în cimitirul parohiei sau al mănăstirii”.

Superlativul este cel supranumit „Panteonul României”, Cimitirul Bellu sau „Șerban Vodă” din sectorul 4 al Capitalei, „cel mai mare «cartier al liniștii» din România”. Acesta, subliniază părintele Ivan, este flancat de cimitirul Eroilor Revoluției din decembrie 1989 și de cimitirul de onoare „Pro Patria”, amenajat în 1917.

Cimitirul Bellu are 4 secțiuni: Ortodox, Militar, Parcul Memorial al Academiei Române și Catolic. Este înscris în lista monumentelor istorice din anul 2010. Intrarea principală este marcată printr-o poartă monumentală cu turn, având în partea dreaptă o inscripție care atestă faptul că se află sub patronajul Consiliului General al Municipiului București, fiind considerat „de stat”.

Locul este străbătut, est-vest și nord-sud, de alei care se intersectează în unghiuri drepte, delimitând parcelele denumite generic „figuri”. Opt dintre acestea se desprind din calea principală de acces și poartă numele unor personalități marcante înhumate într-una din figurile ce le mărginesc. Chiar de la intrare, se desprind două alei care urmează extremitatea sudică a cimitirului. Cea din dreapta poartă numele poetului național Mihai Eminescu și duce spre Parcul Memorial al Academiei Române și la Cimitirul Bellu Militar; cea din stânga poartă numele actorului Toma Caragiu.

O scenă care nu putea fi inventată

Am intrat în Cimitirul Bellu, nu întâmplător, în ajunul Zilei Naționale a Culturii, 15 ianuarie, data nașterii lui Mihai Eminescu, poetul care ne-a lăsat versurile „O, maică prea curată şi pururea fecioară, Marie!” și care se odihnește aici. „Despre Eminescu e greu să spui ceva care nu s-a spus deja”, zâmbește părintele Ginel Ivan. „Data sa de naștere, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale la inițiativa Academiei Române. Propunerea a aparținut domnului academician Eugen Simion, președintele Secţiei de Filologie și Literatură, și consider că a fost extrem de potrivită, căci Mihai Eminescu a fost un om de cultură complet, datorită cunoștințelor sale din domenii diferite: drept, filosofie, literatură, publicistică, politică, economie. Prin intermediul poeziilor sale, a reușit să ridice limba română pe cele mai înalte culmi ale expresivității, putând s-o catalogăm astăzi drept «limbă eminesciană». După 171 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești încă putem învăța de la Eminescu! Și nu mă refer doar la versuri! Dincolo de versuri, Eminescu ne învață, de pildă, smerenia: cu toate că și-a făcut studiile la Universitatea din Berlin şi era un veritabil erudit, cunoscând la perfecție limba germană și citind în original marii clasici ai Greciei antice, aşa încât putea să aibă mult mai mult, odată revenit în țară a avut o existență austeră, smerită, căci cultura te îmbogățeşte sufletește, nu material”.

Într-adevăr, Mihai Eminescu impresionează profund, și azi, nu doar prin frumusețea versurilor sale. De altfel, opera sa nu se rezumă doar la poezie, a fost și un redutabil publicist, care a scris cu obidă despre tarele societății românești, în special cele ale clasei politice, articole dintre care nu puține sunt tulburător de actuale...

În același timp, chiar dacă este perceput în special ca un delicat și cel mai adesea trist cântăreț al iubirii, trebuie neapărat subliniate inteligența sa excepțională, profunzimea cugetărilor sale, cultura pe baza căreia - în Luceafărul, Scrisoarea I, La steaua și alte poezii - a construit viziuni cosmice senzaționale, la ora la care teoriile și observațiile științifice respective abia ce fuseseră formulate. Acest impresionant grad de acoperire a culturii i-a permis să aibă o viziune de ansamblu asupra lumii, în toate dimensiunile ei: artistică, filosofică, științifică și, nu în ultimul rând, religioasă.

Dar Mihai Eminescu a fost și mai mult decât atât. Chiar dacă nu este dominant, din poeziile sale - de pildă, Cugetările sărmanului Dionis - nu lipsește umorul, fie el și din categoria haz de necaz: „Și-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde/ Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună”, inclusiv în forme ironice și chiar sarcastice: „De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva/ Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda./ Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură” (Scrisoarea a II-a), sau „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune” (Criticilor mei). „Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, a spus ­George Călinescu și probabil mai frumos de-atât nu se poate spune. Dar ceva foarte simplu se poate face: dacă aveți drum, nu ezitați să intrați și să puneți o floare la mormântul lui Eminescu ori măcar să vă rugați pentru odihna sufletului său. De ziua lui sau oricând altcândva. Merită.

Sunt lucruri pe care nu le poți inventa. Pentru că, din fericire, nu este nevoie. Scrisesem rândurile de mai sus înainte de a merge la mormântul poetului. Acolo am întâlnit o doamnă care îi aprindea o candelă. Am întrebat-o dacă face asta des. Mi-a răspuns că de fiecare dată când vine la mormântul soțului, aflat puțin mai încolo, trece și pe la Mihai Eminescu. „Înainte veneam în fiecare săptămână, acum, cu vremurile astea, un pic mai rar...” I-am mulțumit.