„La Spitalul Providenţa am simţit bucuria de a lucra cu pacienţii”

Medicul Eugen-Neculai Gazzi a devenit, de câteva luni, şi doctor de suflete, fiind hirotonit preot. Ambele vocaţii le împlineşte cu bucurie şi dedicare în cadrul Spitalului Providenţa din Iaşi: medicina în saloanele pacienţilor internaţi în Secţia de medicină internă şi preoţia în capela cu hramul „Sfânta Treime” a unităţii spitaliceşti. Despre cum îmbină cele două chemări, despre sensul pastoraţiei bolnavilor şi raportarea la durere şi boală, precum şi despre cele trei calităţi necesare în buna îngrijire a pacienţilor - timp, răbdare şi compasiune, dr. Eugen Gazzi a vorbit într-un interviu acordat Ziarului Lumina.

Domnule doctor, în ce etapă a vieţii d-voastră aţi decis să urmaţi şi calea preoţiei? Şi de ce?

Am simţit că lipseşte ceva, că actul medical nu este complet şi, oricât aş fi tratat pacientul cu medicamente, simţeam că el avea nevoie de mai mult, iar acel „mai mult” nu venea dinspre partea medicală. Gândul cu preoţia a încolţit cu mai mulţi ani în urmă, cel puţin zece, însă nu s-a concretizat. Cred că Dumnezeu a îngăduit ca această certitudine să apară în timp, după cum a ştiut El că este mai bine. Astfel am început cursurile la Facultatea de Teologie din Iaşi în 2019, iar în 2023 am finalizat studiile. În ziua de 9 octombrie a anului trecut am primit acest frumos dar al hirotoniei întru preot şi, de atunci, slujesc aici, la capela Spitalului Providenţa.

Cum îmbinaţi aceste două vocaţii, de medic şi preot?

Preot sunt de puţin timp, deci nu am foarte mare experienţă, însă am conştiinţa unei mari responsabilităţi, cum tot o mare responsabilitate simt şi din postura de medic. Cele două vocaţii sunt complementare şi cu adevărat necesare pentru adevărata vindecare a pacientului. Sigur, nu e neapărat ca medicul să fie şi preot, dar este importantă colaborarea dintre medic şi preot, între medicină şi Biserică. Fiecare vocaţie are importanţa ei, fiecare are locul ei în relaţia cu oamenii, dar, undeva, se îmbină în mod natural spre bine oamenilor.

Ce trebuie să facă preotul de spital pentru a veni în sprijinul medicului în procesul vindecării?

În primul rând să stea de vorbă cu pacienţii, iar dacă se poate, să-i spovedească; o spovedanie în care să pună accent, dincolo de păcatele pe care le săvârşim noi în mod obişnuit, şi asupra celui mai mare necaz din viaţa pacientului. Când are un necaz, omul poate să nu-L mai vadă pe Dumnezeu, iar de aici să izvorască păcatul pe care îl poartă şi care îl tot aduce la medic.

În spital, omul vine cu o anumită sensibilitate şi deschidere, pe lângă nevoia care l-a adus aici, iar cuvântul preotului poate avea un impact mult mai mare decât al oricărui altcuiva sau decât în altă parte.

Un coleg chirurg, care lucrează în străinătate, îmi spunea că, atunci când vine la o operaţie, pacientul, metaforic vorbind, se predă cu totul medicului şi lui Dumnezeu: se află întins pe masa de operaţie, acoperit doar cu câmpul steril, cu mâinile întinse ca într-o răstignire, neputincios, dar cu speranţă şi încredere.

Aşadar, scutul, pe care mulţi îl folosesc în anumite momente, acum este lăsat jos şi cuvântul preotului de spital poate rodi mult mai uşor. Este o oportunitate pe care e bine să o valorificăm însă cu gingăşie, deoarece ne putem izbi şi de uşi închise. Iar dacă nu ni se va deschide de la prima sau a doua bătaie în uşă, atunci e bine să-i lăsăm un răgaz, pentru că s-ar putea să nu fie acesta momentul potrivit şi atunci e bine să revenim altă dată.

Cum ar trebui să ne raportăm la boală?

Boala în sine este o durere, uneori una care strigă foarte tare şi ar trebui să o privim ca pe un semnal de alarmă: „Doamne, încotro am luat-o, ce s-a întâmplat în viaţa mea?” Suferinţa fizică va căpăta un nou înţeles dacă îmi dau seama că ea mă apropie de Dumnezeu. Şi atunci, accentul nu va mai cădea pe boală, pe patologia în sine, ci pe ceea ce urmează eu să fac pentru a privi boala ca pe o binecuvântare. Este adevărat că durerea poate întuneca raţiunea, iar un anumit nivel al durerii poate chiar împiedica rugăciunea şi, de aceea, Dumnezeu a lăsat şi medici, pentru a o trata şi a o diminua.

Cât timp există acea durere puternică, mergem la doctor, o tratăm cu medicamente, dar pentru a nu reveni trebuie să căutăm şi cauzele care, de multe ori, nu sunt doar de ordin medical. De exemplu, vin cu o durere de stomac, cu o gastrită, dar hai să vedem cum a apărut aceasta. Oare nu pentru că ne îmbuibăm şi exagerăm? Tratamentul medicamentos trebuie completat neapărat cu un stil de viaţă sănătos, adică trebuie dublat de cumpătare, de o reorientare către bucuriile mici ale vieţii, precum mersul pe jos, timp în care putem admira, în jurul nostru, creaţia lui Dumnezeu. Să privim oamenii cu alţi ochi, mult mai buni.

În această dublă calitate, de medic şi preot, cum se desfăşoară pastoraţia bolnavilor?

Chiar dacă nu este preot, un medic este dator să îngrijească bolnavul în ansamblul său, holistic, având în vedere nu doar boala sau durerea cu care vine la spital, ci şi modul de viaţă, grijile pe care le are, mediul familial din care provine, bolile din familie, problemele cu care se confruntă. Acest lucru trebuie să se întâmple deoarece suferinţele sufletului au reverberaţii asupra trupului nostru şi aduc cu sine boli fizice, iar ceea ce se întâmplă în familie ne afectează foarte mult.

De asemenea, se vorbeşte mult de empatie, însă nu este suficient doar să vorbim despre necazul altuia, ci să şi înţelegem problema cu care se confruntă şi să acţionăm: cumpărăm medicamentele pentru un om bolnav, îl ducem la medic, la biserică, îi facem cumpărăturile dacă el nu se poate deplasa ş.a.m.d. Părintele diacon Sorin Mihalache vorbea foarte frumos despre empatie şi compasiune: dacă un copil se împiedică şi se loveşte la genunchi de un scaun, în încercarea de a-i alina durerea, un coleg sau o altă persoană îi poate spune: „Știu, e greu, te doare, dar vei trece peste această durere”, iar aceasta este empatia; în schimb, mama sărută genunchiul copilului, îl îmbrăţişează, „bate” scaunul, aceasta este compasiunea, şi durerea copilului trece ca printr-un miracol. Iată, de multe ori nu e suficient să „ne doară sufletul” de cineva doar aşa, vorbind sau gândindu-ne la necazul lui, ci mai trebuie să şi „sărutăm” precum mama. Oricine ar trebui să facă aceasta, dar cu atât mai mult un medic sau un preot.

Totuşi, de multe ori, medicii nu reuşesc să transforme empatia în compasiune...

Medicina este o artă, artistul are nevoie de timp şi de un mediu propice pentru a se exprima într-un mod adecvat. Atunci când societatea şi sistemul sanitar îngrădesc medicul şi obstrucţionează din diferite motive, pe care nu le judecăm acum, dar care se cunosc, atunci medicina nu mai poate fi făcută ca o artă, iar medicul ajunge să desfăşoare un act medical oarecum mecanic. Când pacientul intră în cabinet, medicul are nevoie de timp pentru a iniţia un dialog care să ducă la închegarea unei relaţii de încredere: să stea de vorbă cu el, să-l vadă, să simtă şi să-l lase să vorbească despre el, în general, nu doar ce îl doare sau de când. Să descopere care e cea mai mare durere a lui.

Poţi fi un medic foarte bine pregătit, să dai tratamentele cele mai noi, cele mai bune, conform ghidurilor internaţionale, dar dacă pacientul nu are încredere în tine, nu vine să-şi pună sufletul pe tavă cum se spune, atunci cu siguranţă nu îţi va spune nici toate problemele lui şi nici nu îşi va lua tratamentul.

De aceea, jumătate din procesul vindecării este reprezentată de această discuţie iniţială cu pacientul, de modul în care reuşeşti să-l asculţi şi să-l „câştigi”. Să nu fii doar empatic, ci să ai şi compasiune faţă de cel care suferă şi care se află în faţa ta.

Anamneza, acea „spovedanie” din cabinetul medicului, este un proces continuu care necesită timp, uneori chiar pe toată perioada spitalizării şi chiar şi mai încolo, deoarece pacientul poate veni mereu cu elemente noi care să ne ajute atât în diagnosticare, cât şi mai departe, în conduita de tratament.

La Spitalul Providenţa, medicul are şi timp, şi compasiune. Se practică aici, de altfel, o medicină „de bună-credinţă”. Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă să fii conştient că în faţa ta se află o persoană. Aşa cum bine spunea dr. Pavel Chirilă, când consulţi un pacient, trebuie să ai conştiinţa că pui mâna pe templul Duhului Sfânt, iar când vorbeşti cu pacientul din faţa ta, să fii conştient că vorbeşti cu veşnicia, adică cu sufletul acelui om.

Asta înseamnă o persoană, iar pentru a avea o astfel de conştiinţă implică credinţă, o anumită aşezare în Biserică, mă refer la o rânduială prin care devenim membri vii ai Bisericii. Nu doar un credincios de duminică, ci un creştin care e conştient că Hristos este Cel care trăieşte în noi, şi în mine ca doctor, şi în pacient.

Secretul medicinei de bună-credinţă este să ne aplecăm asupra bolnavului cu răbdare şi îngăduinţă, cu disponibilitatea de a-l asculta şi dorinţa de a ajuta la vindecarea lui.

Medicina de bună-credinţă înseamnă timp, răbdare şi îngăduinţă

Doctorul şi părintele Eugen-Neculai Gazzi are 45 de ani, este medic primar medicină internă, în 2009 a absolvit un master în „Toxicologie clinică”, iar din 2015 este doctor în Ştiinţe medicale. Are competenţe în Ecocardiografie şi Homeopatie clinică şi etică medicală.

Dr. Gazzi îşi aminteşte cu plăcere de începuturile în medicină, când, ca proaspăt medic rezident, a învăţat de la un medic de familie să iubească medicina: „Aşa a vrut Dumnezeu atunci, ca rezidenţiatul să-l încep pe medicină de familie şi să întâlnesc un medic dedicat, domnul dr. Emil Alexandrescu, de la care am învăţat să iubesc medicina. Mai apoi am trecut pe Medicină internă, am lucrat ulterior şi la Spitalul de Urgenţe «Sf. Ioan», apoi la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe «Sf. Spiridon», am fost şi preparator universitar, însă am simţit că nu mai am timpul necesar pe care ar trebui să-l acord pacienţilor şi atunci am spus «stop». Iar din 1 decembrie 2014 sunt la Spitalul Providenţa, unde pentru prima dată în viaţă am simţit bucuria de a lucra cu pacienţii”.

Şi, de un deceniu, şi-a păstrat această bucurie, pe care o afişează şi azi tuturor pacienţilor care îl caută: cu răbdare, timp, îngăduinţă şi disponibilitate descoperă împreună cauza durerilor.