Miron Cristea - 100 de ani de la întronizarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Astăzi, am săvârșit slujba de Te Deum, ca mul­țu­mi­re adusă lui Dumnezeu la împlinirea a 100 de ani de la întronizarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire Patriarh Miron Cristea, în data de 1 noiembrie 1925.

Pentru a marca un secol de patriarhat, Sfântul Sinod a proclamat anul 2025 ca An omagial al Centenarului Patriarhiei Române. De asemenea, Biserica Ortodoxă Română sărbăto­rește anul acesta împlinirea a 140 de ani de la recunoaşterea ei ca autocefală.

Autocefalia a fost pasul ultim, necesar și hotărâtor pentru înfiin­țarea Patriarhiei Române, în anul 1925, încununându-se astfel o lucrare bisericească de veacuri, care a înălțat Ortodoxia românească nu numai pe plan intern, ci în egală măsură și pe plan extern.

Constituirea statului național unitar român, în anul 1918, a impus reorganizarea principalelor sale instituții publice, între care și unificarea și organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe din toate teritoriile românești, sub conducerea Sfântului Sinod. Această lucrare s-a încheiat la 30 noiembrie 1919, după care, la 18 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales pe Episcopul Miron Cristea al Caranse­be­șului în scaunul de Mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, învestitura având loc la 19 decembrie același an.

Încheierea procesului de unificare și organizare sinodală autocefală unitară pe întreg teritoriul României întregite și-a găsit reflectarea și în Constituția țării din 1923, care, la art. 22, con­sfin­țea că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de ­orice chiriarhie străină, păstrân­­du-se, însă, unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în pri­vința dogmelor”.

Pe acest temei constituțional, la 4 mai 1925, Parlamentul țării a votat Legea organică și Statutul Bisericii Ortodoxe Române, prin care se consfințea organizarea ei unitară. Astfel, având o legislație bisericească unitară și un număr sporit de eparhii, de preoți și credincioși, Biserica Ortodoxă Română se prezenta ca o Biserică mare și dinamică, a doua ca mărime și pondere în rândul Bisericilor Ortodoxe surori, astfel încât ridicarea ei la treapta de Patriarhie a devenit o necesitate pe măsura autorității și prestigiului ridicat pe care și l-a dobândit în lumea ortodoxă.

În acest sens, Sfântul Sinod, în unanimitate, a hotărât „Înființarea pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română a demnității de Patriarh, precum și ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei la demnitatea de Patriarhie, iar pe titularul acestui scaun și primat al României la vrednicia de patriarh”. Statul român a ratificat această hotărâre, dându-i formă constituțională prin „Legea pentru ridicarea Scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”, votată de Senat, la 12 februarie 1925, și de Camera Deputaților, la 17 februarie același an, promulgată prin Decret regal la 23 februarie 1925 și dată publicității în Monitorul Oficial nr. 44, din 25 februarie 1925. Patriarhia Română era astfel legal și definitiv înființată.

Apoi, printr-o scrisoare irenică din 12 martie 1925, Sfântul Sinod a adus la cunoștință Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea (1925- 1929), precum și celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale surori, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, prin consensul unanim al Bisericii și Statului român.

Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea, luând act de hotărârea comună a Bisericii și Statului român, a recunoscut, prin scrisoarea patriarhală nr. 1579 din 30 iulie 1925, înființarea Patriarhiei Române.

Tomosul de recunoaștere a ridicării Bisericii Române la rangul de Patriarhie a fost adus la Bu­cu­rești la sfârșitul lunii septembrie 1925 de o delegație a Patriarhiei Ecumenice, condusă de Mitropolitul Ioachim al Calcedonului, împreună cu o scrisoare din partea Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea. Înmânarea oficială a Tomosului s-a făcut în cadrul unei ceremonii solemne, în Catedrala din București, în ziua de duminică, 27 septembrie 1925, când actul de recunoaștere a fost citit în fața celor prezenți, iar, la final, Miron Cristea, primul Patriarh al României, a mulțumit Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea pentru frumoasele aprecieri făcute la adresa poporului român și a Bisericii sale.

Apoi, au sosit la București scrisorile de recunoaștere din partea celorlalte Biserici Autocefale Ortodoxe surori: Patriarhiile din Ierusalim, Antiohia, Alexandria și Serbia, de la Arhiepiscopia Ciprului, Bisericile Greciei, Bulgariei, Poloniei.

După ce toate aceste demersuri au fost îndeplinite, la 29 octombrie 1925, prin Decret regal, Mitropolitul primat Miron Cristea a fost confirmat în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost învestit la 1 noiembrie 1925, la Palatul Regal, unde regele Ferdinand, în urma unui discurs solemn, a oferit noului Patriarh cârja patriarhală, într-o atmosferă de mare sărbătoare. Sala tronului era arhiplină; alături de regele Ferdinand erau prezenți: regina Maria, prințul Carol și soția sa, prin­țesa Elena, toți ambasadorii țărilor străine acreditați la Bucu­rești, prim-ministrul țării, membrii Guvernului, reprezentanții Academiei Române, ai Armatei Române, primarul și prefectul Capitalei și multe alte oficia­lități.

După învestitura de la Palatul Regal, noul Patriarh s-a întors la Patriarhie în procesiune, pe jos, împreună cu ierarhii, clericii și invitații prezenți, fiind aclamat de mulțimea credin­cioșilor prezenți de-a lungul străzilor.

Patriarhul Miron Cristea mărturisea în jurnalul său că a ales să parcurgă pe jos drumul de la Palatul Regal, după învestitură, ca să poată fi cât mai aproape de poporul atât de numeros prezent pe întreg traseul de la Palat spre Patriarhie, iar fotografiile vremii surprind această realitate.

Întronizarea primului Patriarh al României s-a desfășurat tot în aceeași zi de duminică, 1 noiembrie 1925, în fosta Catedrală Mitropolitană, devenită în mod provizoriu Catedrală Patriarhală. Au fost prezenți delegații Patriarhiei Ecumenice, ai tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, ai altor culte și ai auto­rităților Statului român.

În discursul susținut atunci, Patriarhul Miron a schițat pe scurt programul viitoarei sale activități, punând accent, mai ales, pe rolul misionar, cultural și social al Bisericii Ortodoxe Române.

Toate aceste luminoase festivi­tăți nu erau decât începutul unui drum greu, presărat cu multe încercări și probleme, pe care trebuia să le rezolve acum o Biserică nou-organizată, într-o lume plină de noi provocări.

Patriarhul Miron Cristea și ierarhii Sfântului Sinod din acea vreme au luat totul de la capăt, inclusiv lupta pentru recunoaș­terea statutului preoților în societate, a dezvoltării școlilor de teologie și a menținerii orelor de religie în învățământul românesc, precum și contracararea prozelitismului sectar și a stilismului.

Momentul solemn al învestirii Patriarhului Miron Cristea a fost urmat de reluarea imediată a discu­țiilor privind înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului, proiect încurajat de realizarea Marii Uniri din 1918 și de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Patriarhul Miron Cristea a fost primul care a sfințit crucea pe un loc pe care se dorea ridicarea mult-doritei Catedrale a Mântuirii Neamului la baza ­dealului Patriarhiei.

Au urmat importante lucrări edilitare la Reședința și Catedrala Patriarhală, la numeroase biserici și mănăstiri, călătorii irenice, înființarea de noi eparhii în țară și peste hotare, s-a înființat Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, dezvoltându-se activitatea editorială și publicistică a Bisericii și multe altele.

În aprilie 1926 s-au făcut demersuri pentru înființarea unei Facultăți de Teologie la Chișinău, care și-a început cursurile la 8 noiembrie 1926.

Sub conducerea Patriarhului Miron s-au înființat noi eparhii pe întreg cuprinsul României Mari și au fost ridicate în rang unele eparhii deja existente. A fost înființată Episcopia Armatei de la Alba Iulia (6 august 1921), Arhiepiscopia Chișinăului a fost ridicată la rang de Mitropolie (28 aprilie 1925), a fost înființată Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America (5 mai 1934), a fost înființată Episcopia Mara­mureșului (24 august 1937). De asemenea, Patriarhul Miron s-a îngrijit ca toate scaunele chiriarhale să fie ocupate de ierarhi titulari, vrednici și destoinici în păstorirea clerului și credin­cioșilor Bisericii Ortodoxe Române.

Printre preocupările sale s-a numărat și diaspora română, între altele, achiziționând pentru Biserica Ortodoxă Română teren la Ierusalim și Iordan, unde a construit câte un așezământ, fiecare cu biserica sa.

A militat pentru întărirea legăturilor Bisericii noastre cu Bisericile Ortodoxe surori, intervenind în 1922 pentru păstrarea sediului Patriarhiei Ecumenice în Constantinopol, pentru ridicarea schismei din Biserica Ortodoxă Bulgară și pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Albaniei.

Pe lângă acestea, Patriarhul Miron a avut și funcții în adminis­trația de stat a României. Deși ­n-a fost înregimentat unui curent politic al vremii, în două rânduri a ocupat funcții de vârf în conducerea țării. Între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, a făcut parte din re­gența care a cârmuit România după moartea regelui Ferdinand, deoarece urmașul la tron, regele Mihai I, era minor.

În timpul regelui Carol al II-lea, la 10 februarie 1938, în împrejurări deosebit de grele, a fost numit în fruntea Guvernului României, pe care l-a condus până la 6 martie 1939, dată la care a și murit. Decesul a survenit la Cannes (Franța), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsuflețit al Patriarhului Miron Cristea a fost adus în țară cu onoruri naționale și înmormântat în Catedrala Patriarhală din București.

Patriarhul Miron Cristea a contribuit decisiv la înălțarea prestigiului Bisericii noastre și a lăsat amintirea unui mare păstor de suflete, vizionar, patriot, diplomat și om de cultură. Prin lucrarea Patriarhului Miron Cristea, Biserica Ortodoxă Română a pășit în modernitate, pregătită corespunzător pentru a-și desfășura misiunea sa evanghelică.

Marcarea împlinirii a 100 de ani de la întronizarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în persoana vrednicului de pomenire Patriarh Miron Cristea, este un reper important în istoria Bisericii noastre.

Împreună cu recunoașterea autocefaliei în anul 1885, înălțarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie în anul 1925, au prilejuit de a lungul anilor alte momente istorice cu semnificații deosebite pentru spiritualitatea și demnitatea noastră națională, așa cum s-a întâmplat anul acesta, când, între principalele manifestări ale Bisericii noastre legate de Centenarul Patriarhiei Române, s-a aflat sfințirea exterioară și a picturii Catedralei Mântuirii Neamului, care a avut loc duminică, 26 octombrie, fiind săvârșită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Înalt­prea­sfințiții și Preasfințiții Părinți, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre.

Privind înapoi la acești o sută de ani, vedem atât o istorie bogată, cât și o moștenire spirituală frumoasă lăsată de înaintașii noștri - între care se distinge vrednicul de pomenire Patriarh Miron Cristea.

De aceea, ne rugăm azi Domnului Hristos să așeze sufletul lui în lăcașurile sfinţilor Săi slujitori, în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lui pomenire, în neam şi în neam!

Cuvânt rostit la slujba de Te Deum săvârșită în Catedrala Patriarhală, sâmbătă, 1 noiembrie 2025, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la întronizarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire Patriarh Miron Cristea (1 noiembrie 1925).